Cea mai aprinsă dispută de pe scena internațională, conflictul ruso-ucrainean, a reaprins toate controversele privind relația țărilor occidentale cu Federația Rusă. Cum ar trebui statele din lumea occidentală să se raporteze la Federația Rusă, ar trebui să o includă în mecanisme serioase de cooperare privind securitatea Europei sau nu? Ar trebui ca Ucraina să fie abandonată zonei de influențe rusești, drept dovadă a statelor lumii occidentale că nu doresc să antagonizeze Federația Rusă sau să susțină Ucraina pentru a-și alege singură alianțele internaționale?
Încă de la început ar trebui precizat că niciuna dintre aceste teme nu este nouă, ba din contră, o scurtă trecere în revistă a celor mai importante momente post-90 ar putea demonstra că ele mai degrabă „definesc” tensiunile, reprezintă un specific al tensiunilor dintre Vest și Est, nu sunt o excepție.
Iau ca punct de plecare în această cronologie terminarea Războiului Rece, nu pentru că unele teme nu ar fi existat și în timpul Războiului Rece, ci pentru că abia după unificarea Germaniei, disoluția URSS și dizolvarea Pactului de la Varșovia, s-a pus în mod serios dezbaterea, în interiorul statelor membre NATO, privind procesul de extindere a acestei alianțe militare către statele central și est europene, țări care făcuseră parte din Blocul Răsăritean.
Tot din acel moment, țările vestice, în special administrațiile americane, au pus în discuție procesul de democratizare al Federației Ruse (trecerea de la sistemul economic centralizat de stat la cel liberal, organizarea alegerilor libere, încurajarea societății civile, presa liberă, respectarea drepturilor omului etc) pentru a putea fi invitată (sau nu) să facă parte din toate organizațiile internaționale (fie ele de securitate, economice, de mediu sau cele privind respectarea drepturilor omului) create și dezvoltate de către statele vestice după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.
O cheie de decriptare a acestui conflict constă în a înțelege, pe de o parte, care sunt regulile comune impuse de comunitatea transatlantică, pentru a putea accede la aceste organizații, iar pe de altă parte, cum a tradus și chiar respins aceste reguli regimul de la Kremlin. Ordinea mondială bazată pe reguli – susținută de liberalii internaționaliști- a devenit una în defavoarea Federației Ruse, din cauza regimului său autoritarist, Rusia preferând mai degrabă teoria pragmatică de interpretare a ordinii mondiale, în care statele au simple interese egoiste conjuncturale, pe scena internațională, guvernată de haos, iar alianțele se pot rupe ușor atunci când interesele lor nu mai converg. Rusia preferă o lume multipolară în care este contestată hegemonia Statelor Unite. În opoziție, liberalii cred în cooperarea internațională, considerând că statele au acțiuni altruiste, nu egoiste, iar o formă de a ajunge la cooperare sunt eficientizarea acestor organizații internaționale și susținerea regulilor liberale care le guvernează.
NATO, între a nu antagoniza Rusia, dar a și susține principiile lumii libere
Strict din perspectiva securității, administrația americană cu un rol fundamental în a decide dacă NATO poate primi, după 90, noi membri, a fost Administrația Clinton. Dorința președintelui Bill Clinton de a primi în NATO trei state europene – Republica Cehă, Polonia și Ungaria – a avut nevoie de câțiva ani pentru a se putea concretiza. Pentru a nu repeta greșeala președintelui Woodrow Wilson, un promotor al Ligii Națiunilor, organizație din care Statele Unite nu au putut inițial face parte, pentru că Senatul a respins inițiativa, democratul Bill Clinton s-a asigurat că va avea susținerea și votul senatorilor republicani pentru această decizie. Target pe care, de altfel, l-a și dus la îndeplinire, dar procesul nu a fost atât de simplu, la acel moment existând mulți senatori americani care s-au opus deciziei, inclusiv democrați. Unul dintre cei mai vocali oponenți ai extinderii NATO a fost, de pildă, George Kennan, un diplomat devenit celebru pentru rolul pe care îl avusese în politica de izolare a URSS în timpul Războiului Rece. [1] Kennan a catalogat decizia americană de extindere a NATO drept „cea mai fatidică eroare a politicii americane din întreaga epocă post-Război rece”. [2]
Ce e interesant, din prisma prezentului, este că la acea vreme, senatorul Joe Biden a fost unul dintre susținătorii acestui legi privind aprobarea extinderii NATO și a avut un rol în Senatul american pentru a trece decizia.
„Deoarece senatorul Helm nu se simțea bine, senatorul Biden a gestionat proiectul de lege pentru Comisia de Relații Externe a Senatului cu o energie și un entuziasm unic, care i-au lăsat pe unii dintre colegii săi democrați așteptând cu nerăbdare să li se dea cuvântul”, explică expertul Stanley Sloan. [3]
Legea a trecut cu 80 voturi pro (45 republicani plus 35 democrați) la 19 voturi împotriva extinderii NATO (10 democrați și 9 republicani).[4]
Cum și atunci această decizie de extindere a stârnit controverse în rândul senatorilor americani, nu e greu de dedus că în prezent, președintele rus Vladimir Putin urmărește, prin reîncălzirea acestei teme privind extinderea NATO, de această dată către Ucraina, să dividă Congresul american.
Ideea de a nu antagoniza Federația Rusă a fost susțină constant nu numai de politicieni americani, dar și de lideri ai puterilor europene, precum Franța și Germania. Chiar dacă au votat în cadrul NATO cele trei valuri de extindere pentru statele care făcuseră parte din Blocul Răsăritean, ambele puteri europene au avut relații strânse cu Federația Rusă și au susținut, din diferite motive, ideea de a nu antagoniza Federația Rusă. De altfel, nici măcar președintele Bill Clinton nu perceput extinderea NATO drept o metodă de a antagoniza Rusia, acesta respingând ideea că extinderea NATO ar duce la izola Rusia:
„Cred că interesul național iluminat, precum și valorile comune, vor obliga țările să-și definească măreția în moduri mai constructive. Iar amenințările pe care le vom împărți, care vor fi amenințări reale la adresa securității noastre, ne vor obliga să cooperăm în moduri mai constructive”. [5]
Franța a dorit a fi puterea europeană care contrabalasează puterea Statelor Unite, atât în interiorul alianței militare, dar și să arăte că este cea mai importantă putere în UE ( momentul Charles de Gaulle fiind bine implantat în percepția francezilor), iar Germania, după unificare, a ales o politică externă pragmatică, orientată spre afaceri, și mai puțin în respectarea regulilor ordinii liberale.
„În timp ce Germania a sprijinit programele de securitate americane, politica germană față de Rusia în această perioadă (n.r. – mandatul Yelțîn) și de atunci încolo – a fost diferită de politica SUA într-un domeniu major: promovarea democrației. Promovarea democrației în străinătate a fost adesea o parte a politicii externe americane – deși aplicată selectiv – dar nu a fost niciodată un element central în setul de instrumente de politică externă germană. În timpul administrației Clinton (1993-2001), o varietate de ONG-uri – unele aliate cu cele două principale partide politice americane – au participat activ la promovarea democrației în Rusia după prăbușirea sovietică. Toate partidele politice germane aveau filiale în Moscova și lucrau cu diferite grupuri politice, dar au evitat promovarea democrației și intervenția directă în modul în care erau organizate acele grupuri politice”, explică expertul în relații ruso-germane, Angela Stent. [6]
De adăugat că politica externă a Germaniei în privința Federației Ruse a fost influență și de faptul că este o țară care depinde energetic de gazul rusesc, un permanent subiect de dispută atât în relația cu administrațiile americane, cât și în interiorul Uniunii Europene.
Un moment în care pozițiile Germaniei și Franței au fost diferite față de cele ale Statelor Unite au fost anii 2002-2003, când cele două puteri europene s-au aliat cu Rusia în Consiliul de Securitate al ONU pentru a se opune deciziei Administrației George W. Bush de a invada Irakul.
Strategia de extinderea NATO a continuat și în timpul Administrației Bush jr, dar s-a oprit în timpul Administrației Obama, președinte care lansase o strategie de resetare a relațiilor cu Federația Rusă, eșuată major din cauza dorinței democratilor de democratizare a regimului politic de la Kremlin. Revoluțiile portocalii, petrecute în Ucraina, sau revoluția roz din Georgia, au fost interpretate de către regimul de la Kremlin drept implicări subversive ale Occidentului pentru a schimba regimului politic din acele țări. [7]
În timpul summit-ului NATO de la București, din anul 2008, președintele Bush a fost un suporter al primirii în NATO a Ucrainei și Georgiei, însă poziția Germaniei și Franței a fost una rezervată, tot în ideea de a nu antagoniza Rusia. De atunci, nu a mai existat unanimitate politică în rândul statelor membre NATO pentru a invita oficial și primi noi state care făcuseră parte din blocul sovietic.
Relațiile NATO-Federația Rusă au început să se deterioreze după invazia Rusiei în Georgia din anul 2008, urmată de anexarea ilegală a Crimeii în anul 2014 și încurajarea mișcărilor separatiste în Donbas. Atacurile cibernetice asupra Estoniei din anul 2007, momentul tăierii gazului de către Federația Rusă către statele europene, în anul 2009, din cauza diferendului cu Ucraina, toate aceste acțiuni ale Rusiei au transformat relația NATO – Federația într-una extrem de dificilă, greu de a mai găsi mijloace de cooperare, câtă vreme regimul de la Kremlin nu respectă regulile statelor democratice.
Cum a reacționat Rusia la extinderea NATO
Reacția Federației Ruse la acest proces de extindere NATO nu este unul greu de anticipat. Din cauza nostalgiilor imperialiste, atât președintele Yelțîn, cât și Putin au pretins că spațiul de influență al fostei URSS trebuie respectat de către Occident și nu ar trebui să scoată de sub dominația rusească noile state formate după dizolvarea URSS.
După cum scria Zbigniew Brzezinski la mijlocul anilor 1990, Ucraina reprezintă și o miză geopolitică pentru Rusia: „fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic..dacă Moscova recâștigă controlul asupra Ucrainei, cu cei 52 de milioane de oameni și resursele sale majore, precum și accesul la Marea Neagră, Rusia recâștigă mijloacele pentru a deveni un stat imperial puternic, care se întinde din Europa și până în Asia”.[8]
Lidershipul politic rus vede revoluțiile de culoare, pe care le consideră acțiuni subversive ale Occidentului, cea mai mare amenințare la adresa supraviețuirii regimului lui Vladimir Putin. „Rusia s-a considerat victima acestor forțe, dar a încercat să le stăpânească atât prin stabilitatea internă, cât și pentru propriile sale scopuri ofensive”, explică expertul Oscar Jonsson.
Putin a pretins un „spațiu tampon” între Federația Rusă și Vest, pentru țările din imediata vecinătate, iar extinderea NATO a catalogat-o drept amenințare la securitatea Federației Ruse, deși alianța euro-altantică are un rol strict defensiv.
În contradicție, din perspectiva comunității euro-atlantice, orice stat suveran are dreptul de a-și alege alianțele internaționale și de a-și crea propria politică externă.
Mai mult, pentru a contrabalansa puterea NATO, Rusia a creat o alianță militară pentru câteva state ex-sovietice, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. Una fără mare putere, prin comparație cu NATO dar care arată că Putin nu va renunța ușor la acest spațiu. În privința strategiei față de comunitatea trans-atlantică, Putin a încercat speculeze interesele divergente ale marilor puteri și să rupă coeziunea acestora.
Ceea ce poate fi considerat un specific al lumii vestice, prin lupa regimului de la Kremlin se traduce a fi vulnerabilitate care merită exploatată.
Bibliografie
- Stanley R. Sloan (2016), Defense of the West. NATO, the European Union and the Transaltantic Bargain, page 124.
- George F. Kennan, “A Fateful Error,” New York Times, February 5, 1997.
- Ibidem, page 124.
- Helan Dewar, Senate Approved Expansion of NATO, Washington Post, May 1 1998, availabe here https://www.washingtonpost.com/archive/politics/1998/05/01/senate-approves-expansion-of-nato/38dded71-978c-475a-8852-58f5e285e572/
- https://www.brookings.edu/wp-content/uploads/2016/06/reportch3.pdf
- Angela Stent, Putin’s World: Russia Against the West and with the Rest, Twelve; Illustrated edition (July 28, 2020)
7. Oscar Jonsson (2019), The Russian Understanding the War. Blurring the Lines Between War and Peace, Georgetown University Press.
8. Z. Brzezinski (1997), The Grand Chessboard:American Primacy and its Geostrategic Imperatives, New York, Basic Books, page 46.
[1] Stanley R. Sloan (2016), Defense of the West. NATO, the European Union and the Transaltantic Bargain, page 124.
[2] George F. Kennan, “A Fateful Error,” New York Times, February 5, 1997.
[3] Ibidem, page 124.
[4] Helan Dewar, Senate Approved Expansion of NATO, Washington Post, May 1 1998, availabe here https://www.washingtonpost.com/archive/politics/1998/05/01/senate-approves-expansion-of-nato/38dded71-978c-475a-8852-58f5e285e572/
[5] https://www.brookings.edu/wp-content/uploads/2016/06/reportch3.pdf
[6] Angela Stent, Putin’s World: Russia Against the West and with the Rest, Twelve; Illustrated edition (July 28, 2020)
[7] Oscar Jonsson (2019), The Russian Understanding the War. Blurring the Lines Between War and Peace, Georgetown University Press.
[8] Z. Brzezinski (1997), The Grand Chessboard:American Primacy and its Geostrategic Imperatives, New York, Basic Books, page 46.