Conflictul israeliano-palestinian este greu de înțeles nu numai pentru că durează de peste o sută de ani și prezintă unghiuri de analiză multiple, cu masacre înregistrate de ambele părți, dar și pentru că narațiunile principale sunt extrem de ideologizate și radicalizate. O regulă nescrisă între israelieni și palestinieni este să își transmită versiunea/povestea asupra conflictului separat, pe canale media diferite, niciodată de la o masă comună. În timp, această abordare a dus la formarea a două tipuri de istorii, una transmisă de mainstream-ul israelian, și cealaltă de istoricii susținători ai cauzei palestiniene. Cu cât împărtășești o versiune spre extremă, cu atât tinzi să minimalizezi sau chiar să anulezi argumentele și faptele părții rivale, cu cât împărtășești versiunea liberală, de centru, cu atât iei în considerare doleanțele ambelor părți și cauți compromisuri pentru coexistență pașnică. O altă cauză pentru care conflictul este prezentat diferit, la poluri opuse,  ține specificul comunității evreiești, știut fiind faptul că la nivel de idei, evreii sunt

polemici și greu, poate niciodată nu ajung la consens. Nici măcar în perioada ascensiunii mișcării de exterminare a evreilor, din Europa interbelică, nu a existat consens la nivelul comunității diasporei, inclusiv atunci existând personalități evreiești care au criticat decizia majoritară de a forma un stat al lor în vechea Palestina. Pentru cei care nu cunosc comunitatea evreiască, pare cumva paradoxal că există evrei care susțin cu virulență drepturile și cauza palestiniană. Nu însă și pentru ei. Fără a avea pretenția unei abordări exhaustive, voi trece în revistă care sunt curentele ideologice de interpretare a conflictului. Ce pretinde Hamas La extrema palestiniană se află Hamas,  o organizație teroristă care nu recunoaște dreptul de existență al statului Israel ( prin comparație cu moderații Fatah care au recunoscut statul Israel odată cu semnarea Acordurilor de la Oslo și care militează pentru two state solution). Hamas controlează numai Fâșia Gaza, după blocada impusă de Israel și Egipt și este finanțat, în principal, de Iran,…

Cea mai sângeroasă confruntare dintre israelieni și palestinieni, din ultimii șapte ani, s-a intensificat în aceste zile, după ce Israel a ripostat prin atacuri aeriene în Fâșia Gaza, ca reacție la rachetele Hamas asupra metropolei Tel Aviv, periferiilor acestuia și orașului Ashkelon. În Gaza, cel puțin 35 de palestinieni, inclusiv 10 copii, au fost uciși până marți seara, iar alți 203 au fost răniți, potrivit oficialilor palestinieni din domeniul sănătății. În Israel, cinci persoane au fost ucise la Tel Aviv, Ashkelon și Lod și cel puțin 100 au fost rănite, potrivit oficialilor israelieni. Violențele dintre Israel și Hamas sunt fost catalogate cele mai intense, de la terminarea războiului de 50 de zile din Gaza din vara anului 2014. Armata israeliană a anunțat că operațiunea de a lovi Gaza ca răspuns la focul de rachete va fi numită „Gardienii Zidului” (Guardians of the Wall”), în timp ce facțiunea militantă Hamas și alte facțiuni din Gaza și-au numit operațiunea „Sabie în Ierusalim”

(Sword in Jerusalem). Pentru a înțelege cum s-a ajuns la acest punct de fierbere dintre cele două părți, voi trece în revistă mizele politice atât israeliene, cât și palestiniene. Acum câteva zile, prim ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, lider al partidului Likud, a eșuat în tentativa de a forma un nou guvern după rezultatul neconcludent al alegerilor din 23 martie, al patrulea scrutin parlamentar în mai puțin de doi ani. Parlamentul israelian este divizat și greu să dea o majoritate stabilă, după ce 13 formațiuni politice au reușit să treacă pragul electoral. După eșecul lui Netanyahu, președintele Reuven Rivlin a anunțat că i-a oferit mandat de a forma guvernul centristului Yair Lapid, reprezentant al partidului Yesh Atid.  Noul rival politic al lui Netanyahu are ca miză să reducă diferențele ideologice între părțile cărora le propune să adere la o coaliție, temă care convine și Administrației Biden de la Washington, după ce fostul președinte Donald Trump a mizat exclusiv pe temele care…

Volumul „Lumea în care trăim. O scurtă introducere” al fostului diplomat american, Richard Haass, a fost lansat recent și în România, la Editura Nemira. Nume celebru în relațiile internaționale, Richard Haass este președintele think tank-ului Council on Foreign Relations, sub umbrela căruia funcționează și prestigioasă revistă Foreign Affairs, în care autorul publică frecvent eseuri și analize de politică externă. Cariera sa diplomatică este una foarte bogată, fiind în trecut consultant senior al președintelui George W. Bush. A lucrat în echipa fostului secretar de stat, Colin Powell, perioadă în care s-a implicat în negocierele tratatelor de pace din Cipru și Orientul Mijlociu. Contrariat că studenții americani care optează pentru o carieră în IT sau pentru alte profesii cu profil real nu sunt interesați de politica externă a Statelor Unite, de efectele globalizării și de interdependențele economice dintre state, care, într-un mod sau altul, ajung să le influențeze și lor viața, Richard Haass s-a decis, înainte de pandemie, să publice o carte

ca un ghid pentru neinițiați, pentru a explica istoricul, dinamica și marile teme de interes pentru relațiile internaționale. Cartea este scrisă într-un ton neutru, uneori didactic, iar în anumite momente transpare abordarea neorealistă a autorului. În contextul promovării cărții sale, Richard Haass a avut o discuție pe zoom cu șase jurnaliști români, ocazie cu care i-am adresat trei întrebări. O trimitere din carte face referire și la țările din Europa de Est, unde este inclusă și România, în capitolul dedicat Europei și procesului de extindere NATO, după terminarea Războiului Rece. Haass încearcă un exercițiu intelectual și privește cu un ochi critic spre trecut, sugerând că decizia NATO de a integra țările afectate de influența sovietică a degradat, pe termen lung, relația Statelor Unite și a Occidentului cu Federația Rusă. Nu știe cum ar fi arătat lumea fără acest val de extinderi, a rămas un exercițiu pentru istorici, dar se întreabă retoric dacă ar fi putut funcționa mai bine. În ultimii…

Unul dintre miturile frecvente, care circulă în spațiul public românesc,  în legătură cu interesele marilor puteri asupra Republicii Moldova,  Ucrainei și Georgiei, susține ideea că Germania ar împărtăși pe linie interesele Federației Ruse. Teza respectivă a fost rostogolită, anii trecuți, ca argument pentru a fi criticată actuala președintă a Republicii Moldova, Maia Sandu, în lupta sa cu oligarhul Vladimir Plahotniuc, pentru că politiciana de peste Prut ar fi influențată, în luarea deciziilor, de consilieri germani, iar interesele Germaniei ar contraveni celor de la București. În realitate, acțiunile Germaniei în țările din Parteneriatul Estic au fost (și sunt în continuare) mult mai nuanțate și nu pot fi reduse numai la disputa privind proiectul geopolitic Nord Stream 2, proiect care dezavantajează Ucraina și contravine intereselor strategice americane. Pentru a înțelege politica externă a Germaniei în regiunea celor trei țări ex-sovietice, ar trebui lămurite două aspecte: 1. diferența de abordare a Germaniei față de cea a Statelor Unite în relația cu Federația Rusă;2.

rolul Germaniei ca jucător important în politica externă a Uniunii Europene. Referitor la prima chestiune, divergența dintre cele două puteri occidentale prezente în acel spațiu s-a conturat în anii ce au urmat după dizolvarea Uniunii Sovietice, în perioada de încercări timide de democratizare a Federației Ruse. În acea perioadă, politica germană față de Rusia a diferit de politica SUA într-un domeniu major: promovarea democrației. „Promovarea democrației în străinătate a făcut adesea parte din politica externă a SUA - deși aplicată selectiv - dar nu a fost niciodată un element central în setul de instrumente de politică externă din Germania. În timpul administrației Clinton (1993-2000), o varietate de ONG-uri, unele aliate cu cele două partide politice americane principale, au participat activ la promovarea democrației în Rusia după prăbușirea sovietică. Toate partidele politice germane au avut și ele fundații deschide la Moscova și au lucrat cu diferite grupuri politice, dar au evitat promovarea democrației și interferența directă în modul de organizare a…

Deși pare incredibil, o instituție din sistemul judiciar este capturată de un magistrat, Lucian Netejoru, care și-a pierdut demult credibilitatea în a mai ocupa funcția de șef al Inspecției Judiciare și nimeni nu poate face nimic. La fel ca într-un film comercial hollywoodian, Netejoru este un personaj greu de ucis, cu doza tragi-comică de rigoare. Legile justiției, așa cum au fost ele redesenate în timpul guvernării PSD-ALDE, au fost făcute de așa natură, încât revocarea unui șef incompetent sau chiar rău intenționat  devine aproape imposibilă. Pe 18 mai, Curtea de Justiție a Uniunii Europene va tranșa, în sfârșit, această situație rușinoasă - avocatul general al Curții, Michal Bobek a argumentat deja că numirea interimară a conducerii Inspecției Judiciare, din timpul perioadei lui Liviu Dragnea, introdusă printr-o ordonanță de urgență, este susceptibil să dea naștere „unor îndoieli cu privire la interesul guvernului român de a numi o anumită persoană în fruntea organului însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare împotriva magistraților”. Cu alte

cuvinte, ceea ce reclamă Bobek este că funcția ocupată de Netejoru a fost una oferită cu dedicație. Cum istoria recentă arată că judecătorii Curții preiau argumentele avocatului Bobek în proporție de peste 80%, este foarte posibil ca, peste câteva săptămâni, chichița juridică care a făcut posibilă prelungirea mandatului lui Netejoru să devină contrară dreptului UE și să fie anulată. Iar cazarma lui Netejoru, susținută în special de Lia Savonea în CSM, magistrații cu viziuni suveraniste și anumite facțiuni politice, să se prăbușească. Pentru o readucere aminte, vorbim despre un magistrat asupra căruia planează suspiciuni de plagiat, implicat în scandaluri privind cooptarea sa în masonerie, o organizație incompatibilă cu valorile și acțiunile unui magistrat. Și care a transformat, în ultimii ani, Inspecția Judiciară în ciomag pentru magistrații care susțin reformele cerute de Bruxelles și care au făcut opoziție în timpul guvernării PSD-ALDE. Zilele trecute, aflat sub deadline-ul deciziei CJUE, Netejoru a recurs la o ultimă răzbunare: a cerut suspendarea din funcție…

Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova, instituție aflată în subordinea Guvernului, a făcut publice sumele de bani alocate, în ultimii trei ani, presei din Republica Moldova. Potrivit solicitării remise către acest site, în anul 2018, statul român a oferit 757.090 lei presei din Republica Moldova, în anul 2019 au fost alocați 215.00 lei, iar în anul 2020 au fost alocați 982.079 lei. „A fost finanțată presă pro-română, dar nu este neapărat presă de calitate. Publicațiile pentru cultură și copii ies din discuție", a comentat Petre Macovei, președintele executiv al Asociației Presei Independente din Republica Moldova, după ce a conspectat această listă. "Sunt însă și publicații care au fost pro-Plahotniuc în perioada cea mai urâtă de dominație a Partidului Democrat în Republica Moldova. Ar trebui luată în calcul, în această selecție, calitatea produsului jurnalistic și respectarea deontologiei profesionale”, a adăugat Petru Macovei. Printre publicațiile finanțate de statul român se numără Societatea cu Răspundere Limită

Open al cărui fondator, Sorin Bucătaru, deține și deschide.md, un site de știri care a avut o linie editorială anti Maia Sandu, în perioada în care oligarhul Vladimir Plahotniuc deținea puterea și acaparase instituțiile statului peste Prut. În acești trei ani, Societatea Open a primit 168.200 lei din partea statului român. Statul român a alocat bani și publicației „Timpul de Dimineață”, deținută de Silviu Tănase care este și beneficiarul televiziunii 10TV. Acesta este fratele fostului președinte al Curții Constituționale din Republica Moldova, Alexandru Tănase. 10 TV a colaborat cu Platforma Unionistă „Acţiunea 2012” şi „Tinerii Moldovei”, iar în această perioada, este televiziunea favorită a liderului AUR, George Simion, în care își lansează mesajele politice. Printre publicațiile cu reputație bună se află Ziarul de Gardă care a primit din partea statului român 156.000 lei. Pentru anul 2021, sesiunea de finanțare a început în această lună, iar solicitații vor putea trimite cereri până pe 14 mai.

Președintele Comisiei de Cultură și Media din Senat, liberalul Viorel Badea, anunță că Institutul Cultural Român va trece, printr-o ordonanță de urgență, în aceste zile, sub conducerea directă a premierului Florin Cîțu, dar va fi prelungit mandatul actualei conduceri sine die, până când premierul va alege o nouă conducere. "Se lucrează la o ordonanță de urgență ca ICR să treacă sub conducerea premierului. Se va face o prelungire de mandat, pentru că, din cauza tensiunilor din coaliție, nu a fost timp pentru a stabili o nouă conducere. Intenția este ca schimbarea să se facă repede", a

declarat senatorul PNL, Viorel Badea pentru acest site. Amintesc că mandatul actualei conducerei a ICR expiră pe 24 aprilie, așa cum am explicat aici. În ultimii ani, ICR s-a aflat sub coordonarea Senatului. Noua variantă ar putea avea drept consecință o politizare excesivă a institutului, din cauza faptului că directorul general va putea fi schimbat de premierul Românei în orice moment, fără nici o justificare și fără nici un criteriu. Cum premierii s-au schimbat, în ultimii ani, foarte des, există riscul ca managementul ICR să sufere modificări repetate, ceea ce poate afecta promovarea culturii române.  

Institutul Cultural Român va trece sub coordonarea directă a premierului Florin Cîțu, nu va mai funcționa sub controlul Senatului. Pe data de 24 aprilie, mandatul președintelui interimar al ICR, Mirel Taloș, va expira, iar coaliția se află deja în contratimp pentru a desemna noua conducere. Din cauza crizei din coaliție, nu există încă nume vehiculate pentru posturile de conducere, există însă două variante de modificare a legii de funcționare a ICR. „În 24 aprilie, adică peste șapte zile, mandatul Liliana Țuroiu-Mirel Taloș se încheie și ICR  nu mai are ordonator de credite. Propriu zis ICR va fi blocat. Ca să numești o nouă conducere, durează destul de mult. Audieri în Comisia de cultură a Senatului, de pildă. Ca să schimbi legea, cu cea trimisă, trebuie să o adopți în regim de urgență. Sau ar mai fi ordonanța de urgență și folosirea acesteia pentru trecerea ICR la Guvern. Or, nu poate fi folosită ordonanța de urgență pentru că mai există un

proiect de lege de modificarea legii de funcționare a ICR în Parlament”, mi-au explicat surse ICR. Noua variantă ar putea avea drept consecință o politizare excesivă a institutului, din cauza faptului că directorul general va putea fi schimbat de premierul Românei în orice moment, fără nici o justificare și fără nici un criteriu. Cum premierii s-au schimbat, în ultimii ani, foarte des, există riscul ca managementul ICR să sufere modificări repetate, ceea ce poate afecta promovarea culturii române.   Potrivit unei variante de modificare a legii ICR, ajunsă în posesia mea, articolul 4 prevede că noua conducere institutului va fi asigurată de colegiul Institutului și de directorul general al Institutului. Articolul 5 prevede următoarele: „ Colegiul Institutului este format din 9 membri și are următoarea componenţă: a) Directorul general al Institutului; b) directorii generali adjuncți ai Institutului; c) un reprezentant al Preşedintelui României; d) Preşedintele Consiliul Institutului Cultural Român; f) un reprezentant al ministrului afacerilor externe  desemnat prin ordin; e)…

De câteva săptămâni, tensiunile militare de la granița Ucrainei cu Federația Rusă fac agenda internațională, nu de puține ori lansându-se în spațiul public mesaje catastrofice privind evoluția acestui conflict. În acest joc geopolitic, majoritatea marilor puteri sunt implicate, Ucraina reprezentând frontul principal de dispută între Washigton și Moscova.   În fapt, există pericolul real al escaladării conflictului? Cum ar trebui să privească România acest nou context regional? Și care ar fi mizele președintelui ucrainean,  Volodimir Zelenski? Am stat de vorbă cu Iulia Joja, o tânără expertă în securitate și apărare, care predă, în calitate de profesor conferențiar, securitate europeană la Georgetown University, în SUA și este senior fellow la Frontier Europe Initiative. Iulia Joja a fost cercetător la School of Advanced Internațional Studies John Hopkins University, și-a susținut teza de doctorat în cultura strategică a României la SNSPA București, pe care a publicat-o la Columbia University Press în 2019 și a absolvit un master în studiul conflictelor la Kings College Londra.

Ce se întâmplă în Ucraina? În acest sezon, primăvara, trupele rusești de obicei își fac exercițiile militare. Și într-adevăr există o mobilizare în masă pe teritoriul rusesc, atât la granița cu Ucraina, cât și în regiunea Mării Negre. Situația este critică, problematică, poate să escaladeze, într-adevăr, dar până în acest moment încă nu putem vorbi de o escaladare reală a conflictului din regiunea Donbas. Este diferită față de alți ani? În ceea ce privește trupele, capatibilitățile și mobilizarea lor, nu sunt neapărat diferite de alți ani. Ceea ce e diferit de alți ani este contextul politic și situația tensionată dintre Statele Unite și Rusia. Este multă comunicare strategică, pentru că rușii sunt supărați pe dosarul Navalnîi, li se pare că sancțiunile sunt prea mari și nu există respect din partea Vestului. Sunt supărați că Administrația Biden a câștigat alegerile și are un limbaj surprinzător de agresiv în raport cu Rusia. Sunt supărați și pentru că Administrația Biden, dincolo de o…

Gicu Iorga, apropiat de ALDE și, mai nou, de PNL, a fost numit, în luna martie 2021, șef al Vămii Giurgiu. Iorga este în același timp, din aprilie 2018, și administrator neexecutiv în Consiliul de Administrație al companiei cu capital privat și de stat, Electrica SA. Surse apropiate Electrica SA susțin că Iorga se află în stare de incompatibilitate și nu dorește să își dea demisia din consiliul de administrație pentru a mai încasa la sfârșitul lunii aprilie retribuția pentru un an întreg, adică aproximativ 44.000 euro. În calitate de șef al Vămii, Iorga a căpătat statutul de funcționar public și i se aplică legea 161/19.04.2003 și legea 59/8.03.2019 care reglementează incompatibilitățile funcționarului public. Potrivit articolului 94 din legea 161/2003, aliniatul c, funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: c) „în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat,

în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată”. Aliniatul c a fost modificat în legea 59/2019 astfel: „în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public”. Structura acționariatului companiei Electrica este deținut în proporție de 48,7% de către statul român, prin Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, iar restul de 51,3% de companii sau persoane juridice private. Potrivit experților în incompatibilități consultați de mine, Gică Iorga s-ar afla într-o stare de incompatibilitate, iar Agenția Națională de Integritate ar trebui să verifice această speță. În mod normal, Iorga ar trebui să aleagă una dintre cele două funcții deținute în prezent. Am solicit ANI să se pronunțe pe acest caz, iar poziția oficială a agenției este următoarea: „Agenția Națională de Integritate emite, în conformitate cu dispozițiile legale, puncte de vedere referitoare la eventuale situații de incompatibilitate, conflicte de interese sau cu privire la regimul juridic al declarării averii, numai în ceea ce privește…