Un alt condamnat definitiv, fostul europarlamentar PDL, Marian Zlotea, îngroașă rândurile celor care fug din țară, pentru că nu doresc să-și ispășească pedeapsa într-o închisoare din România. A sfida sentințele definitive, căutând adăpost prin diverse țări, uneori chiar țări UE, a devenit deja un fenomen în rândul infractorilor privilegiați. România, pentru a nu primi emblema de stat slab, ar fi trebuit deja să aibă pe lista de priorități a Ministerului Justiției și Afacerilor Externe deopotrivă această problemă și, pe lângă componenta de cooperare internațională judiciară, să acționeze susținut și la nivel politic și diplomatic. Guvernarea PNL a făcut puțin spre nimic în acest sens anul trecut, iar noua Coaliție PNL-USR PLUS-UDMR nu mai are nicio scuză pentru a dosi această problemă sub preș. Vorbim de un fenomen, nu de cazuri izolate. Este deja rușinoasă o ridicare neputincioasă de brațe, cum ne-au obișnuit politicienii din ultimii ani, în condițiile în care atunci când clasa politică a dorit aducerea în țară a

unor infractori, autoritățile s-au pus în mișcare, iar aceștia au fost aduși. Omar Hayssam, din Siria, Nicolae Popa, din Indonezia sau Mihail Boldea din Kenya sunt exemple de notorietate, iar ei au fost aduși în țară, în lipsa unor tratate de extrădare cu respectivele țări în care ei se refugiaseră. Sau fostul director al CFR, Mihai Necolaiciuc, adus în țară, în 2011, decretul privind predarea sa fiind semnat de către secretarul de stat american Hillary Clinton, după ce procurorul general al Romaniei, de atunci, Laura Codruta Kovesi, efectuase o vizită oficiala în Statele Unite. În schimb, lista fugarilor internațional despre care statul român nu și-a manifestat interesul să-i readucă în țară este mult mai lungă: Interlopul Romeo Ursu, cunoscut sub numele de Boerică, fugit de 12 ani în Iordania, după ce a primit două condamnări definitive, posta, anul trecut, pe pagina sa de Facebook mesaje ironice la adresa autorităților din România, care nu au reușit extrădarea sa.        România nu…