Imediat după întoarcerea din Israel, președintele american Joe Biden a lansat un discurs public din biroul Casei Albe în care a catalogat atacul terorist al Hamas asupra Israelului drept „un punct de cotitură” în istorie, așa cum, folosind aceeași expresie, catalogase acum doi ani și invazia ilegală a Rusiei asupra Ucrainei. „Hamas și Putin reprezintă amenințări diferite, dar au un lucru în comun: amândoi vor să anihileze complet democrația din vecinătate”, s-a exprimat președintele american, argumentând că asigurarea succesului celor două state, aflate în războaie de apărare, este „vitală pentru securitatea națională a Americii”. Biden a anunțat că va cere Congresului să adopte un pachet de 105 miliarde de dolari, care ar însemna 61 de miliarde de dolari Ucrainei și 14 miliarde de dolari Israelului sub formă de armament și asistență umanitară.
Respectând linia clasică a liberalismului internaționalist american, așa cum a procedat încă de la începerea mandatului de președinte, Joe Biden și-a reiterat, la întoarcerea din Israel, doctrina sa de politică externă: lupta democratică a Statelor Unite împotriva autoritarismelor ca formă de prezervare a securității naționale. De la celebrul discurs al lui Woodrow Wilson din 1917, când președintele a cerut Congresului să declare război Germaniei ca lumea „să devină sigură pentru democrație”, liberalismul american a însemnat la nivel de valori ceea ce transmite și Joe Biden în prezent.
După patru ani de haos doctrinar în timpul mandatului lui Trump, revenirea la principiile internaționalismului american care leagă democrațiile în lume de interesele de securitate ale Statelor Unite a fost o gură de oxigen pentru comunitatea transatlantică mult slăbită din cauza reacțiilor resentimentare ale fostului lider de la Casa Albă. Ce implică însă această decizie de a echivala, la nivelul luptei de apărare a valorilor liberale, războiul de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei cu terorismul Hamas asupra Israelului? În fapt, conectând cauza europeană a Ucrainei la complexitatea Orientului Mijlociu, președintele Biden și-a asumat o temă extraordinar de grea pentru viitorul an electoral, ba chiar a oferit singur cartușe opoziției republicane. Idealismului american ar putea să i se răspundă cu argumente neorealiste pragmatice, de retragere a Statelor Unite din lume, iar ele să aibă succes în fața electoratului american, tocmai pentru că Biden își asumă o misiune riscantă chiar și pentru Statele Unite. În același timp, punând pe masă cartea liberală, președintele Biden îi dă șah premierului populist Netanyahu.
Până la atacul terorist Hamas din 7 octombrie 2023, lupta democrațiilor împotriva autoritarismului rusesc avea definiți cu claritate actorii maligni: Rusia, Iran (pentru că furnizează arme Rusiei împotriva Ucrainei), Coreea de Nord și, cu anumite nuanțe, China. De altfel, președintele Zelenski a criticat constant Iranul, dușmanul existențial al Israelului, transmițând Teheranului că acționează ca „un complice al terorii rusești”. Mai mult, în cei doi ani de agresiune rusească, președintele ucrainean a căutat frecvent să se apropie de premierul Netanyahu pentru ca Israel să se alăture democrațiilor care ajută Ucraina cu arme performante. Imediat după atacurile Hamas, într-un discurs rostit prin teleconferinţă la cea de-a 69-a reuniune a Adunării Parlamentare a NATO de la Copenhaga, Zelenski s-a poziționat rapid în favoarea Israelului, încercând să promoveze pe agenda globală o paralelă între atacul terorist Hamas și Rusia ca „stat terorist”. Cronologic vorbind, precursorul discursului „istoric” al lui Joe Biden împotriva autoritarismelor a fost chiar Volodimir Zelenski.
Problema se complică însă de partea guvernului israelian condus de Benjamin Netanyahu. În cei doi ani care au trecut de la agresiunea rusească, premierul israelian s-a arătat rezervat față de cauza ucraineană, refuzând să ajute militar Kievul pentru a nu-și strica relațiile cu Vladimir Putin. Argumentul Tel Aviv-ului a fost că Israel se bazează pe spațiul aerian controlat de Rusia deasupra Siriei pentru a ataca proxy-urile iraniene din regiune. Politica externă a Israelului nu este una liberală, ci una pragmatică. Astfel, Israel a decis să nu se alăture statelor care impun sancțiuni împotriva Rusiei. Cetățenii și oligarhii ruși au libertate de mișcare în Israel. Niciun prim-ministru israelian nu a vizitat capitala Ucrainei de când Rusia și-a lansat agresiunea ilegală. Ce a oferit Israel Ucrainei a fost ajutor umanitar și sisteme de avertizare defensivă. Ce este cu adevărat uimitor este că nici după celebrul discurs al lui Joe Biden, la întoarcerea din Israel, premierul Netanyahu nu a ieșit public cu o declarație în favoarea Ucrainei. De ce evită Netanyahu și în ultimul ceas o poziție de politică externă pro Ucraina? Răspunsul ține mai degrabă de personalitatea lui Netanyahu, care este obișnuit să joace la două capete, și mai puțin de interesele Israelului de politică externă în regiune. Însă în această nouă paradigmă lansată de Biden, liderului israelian îi va deveni imposibil să mai jongleze între Washington și Moscova.
După atacul Hamas din 7 octombrie, interesul Rusiei în Orientul Mijlociu este mai degrabă apropriat interesului Iranului și proxy-ului său Hamas, decât Israelului. Rusia preferă acest haos generat de Hamas pentru a slăbi puterea Statelor Unite în regiune.
O normalizare a relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită, intermediată de Statele Unite, ar fi pus capăt conflictului arabo-israelian vechi de o sută de ani și ar fi consolidat și mai mult puterea acestui bloc, în defavoarea Iranului, Rusiei și a Chinei. Drept consecință, poziția Moscovei în ceea ce privește atacul terorist al Hamas asupra Israelului s-a limitat la apelul tradițional pentru ambele părți de a „de-escalada conflictul”, ceea ce, în situația actuală, echivalează efectiv cu susținerea agresorului Hamas, așa cum remarcă prof. Vladimir (Ze’ev) Khanin, într-o analiză pentru think tank-ul Begin-Sadat Center for Strategic Studies. Această poziție se încadrează în același tipar al sprijinului Rusiei pentru Autoritatea Palestiniană din Cisiordania, ai cărei lideri s-au aliniat Moscovei încă de la începutul intervenției militare rusești în Ucraina.
Mai mult, regimului de la Kremlin îi convine un nou război în care Statele Unite furnizează arme, întrucât speră că atenția publică internațională și preocupările politicienilor americani să se îndrepte mai mult spre Israel și mai puțin spre Ucraina. Israel ar putea umbri Ucraina, ceea ce este în interesul Rusiei.
Cum cheltuielile pentru apărare au fost întotdeauna o temă electorală în Statele Unite, și acest lucru va fi speculat de către competitorii politici republicani, situație care la fel convine Rusiei. Faptul că administrația Biden furnizează arme în două locuri de conflict, dar nu pune pe agenda globală și soluții diplomatice pentru rezolvarea acestor conflicte va fi o altă temă speculată în campanie prezidențială de anul viitor nu numai de republicani, dar și de facțiunea de stânga din interiorul partidului democrat. Curentul de stânga anti-militarism are și el tradiție veche în Statele Unite, fapt care iarăși convine Rusiei.
Atacul fără precedent al Hamas asupra Israelului l-a determinat pe Biden să iasă din răceala pe care o manifestase față de Netanyahu, în cei trei ani de mandat, și să ofere sprijin necondiționat Israelului în războiul său față de Hamas. Însă niciun liberal din administrația americană prezidențială nu uită atacul populist dirijat, în prima parte a acestui anu, de Netanyahu împotriva sistemului judiciar.
Prin aducerea la guvernare a partidelor fundamentaliste religioase și transformarea anexărilor ilegale de către coloniștii religioși israelieni în politică oficială de stat, Netanyahu s-a poziționat împotriva principiilor ordinii liberale globale, bazată pe respectarea dreptului internațional. Cum ar putea Netanyahu să condamne anexarea ilegală a Crimeii, când el procedează la fel cu teritoriile aflate încă în dispută între Israel și Palestina? Netanyahu, cel mai longeviv premier din istoria Israelului, este cel care a blocat total soluția celor două state atât în mandatele lui Barack Obama, cât și în mandatul lui Donald Trump și Joe Biden. Doctrina lui Biden privind Orientul Mijlociu nu a făcut decât să o continue pe cea moștenită de la Donald Trump, și anume, normalizarea relațiilor Israelului cu statele arabe, fără să mai fie luați în considerare și palestinienii. Lebăda neagră palestiniană le-a adus însă tuturor aminte că fără o soluție de pace între israelieni și palestinieni, nimic nu poate fi construit durabil în acea regiune.
Operațiunea militară a Israelului de destructurare a Hamas în Gaza nu poate dura mai mult de câteva luni, după care negocierile diplomatice cu palestinienii și cu statele arabe vor deveni inevitabile. În acel punct, Netanyahu devine un obstacol în atingerea obiectivelor diplomatice ale Statelor Unite, tocmai pentru că în lungul său mandat, premierul israelian a manifestat dispreț față de palestinieni, iar statele arabe ar putea să refuze să stea la masă cu el.
La cât de complicate și diferite între ele se arată cele două războaie pe care și le asumă președintele Biden, partea grea a mandatului său abia acum începe.