Summitul NATO de la Washington a devenit locul preferat atât de către președintele PNL, Nicolae Ciucă, cât și secretarul general adjunct NATO, Mircea Geoană, pentru a lansa semnale politice că doresc a intra în cea mai importantă cursă electorală din acest an, cea care va da, la finalul anului, viitorul președinte al României. Pentru state mici cum este România, alianța transatlantică are în mod indubitabil un rol vital în garantarea securității statului nostru, iar textul de față nu își propune să explice importanța NATO în contextul războiului de agresiune dus de Rusia împotriva Ucrainei. Comportamentul politicianului român față de elita politică americană și europeană merită însă atenția noastră, pentru că, nici după 34 de ani de democrație, clasa politică de la București nu reușește să se integreze într-un mod natural în acest club politic, atât la nivel de discurs, cât și maniere. Goana demonstrativă în a apărea în poze lângă liderii lumii pentru a-și crește popularitatea în rândul românilor le

trădează mai degrabă reflexele provinciale, nu adecvarea. La astfel de reuniuni internaționale, politicienii români încă se comportă ca niște groupies care aleargă maniacal după starurile politice favorite ca să le smulgă un selfie sau autograf, nu ca niște lideri politici maturi așa cum sunt omologii lor. Nu spun că Mircea Geoană, de pildă, nu are calități de diplomat, în mod evident el are, însă a alege tribuna NATO pentru a lansa mesaje politice interne este mai degrabă o formă de transfer înșelător de autoritate dinspre alianță, în ansamblul ei, spre cei doi politicieni români. În fapt, ambii politicieni au vrut să câștige simpatia românilor folosindu-se de trucuri cum sunt erorile cognitive ale autorității și încrederii: dacă NATO se bucură de prestigiu și  autoritate, atunci eu, ca reprezentant român la acest summit, mă calific, în ochii românilor, pentru cea mai importantă funcție în stat. Dacă NATO se bucură de simpatia românilor, atunci ajung și eu la simpatia lor, cu atât mai…

Scopul vizitei premierului Marcel Ciolacu în USA a fost importantă mai degrabă pentru propria carieră politică și prea puțin pentru întărirea relației româno-americane. Având în vedere istoria recentă a foștilor premieri, cum au fost Florin Cîțu sau Viorica Dăncilă, care au rămas total fără putere imediat ce și-au pierdut funcția, Marcel Ciolacu, un politician mult mai abil și „răbdător” ( ca să-i folosesc propria expresie), își gândește o cariera politică pe termen lung. Or nu poți căpăta longevitate și putere în politica românească dacă nu demonstrezi și abilități de negociere cu aliații României. Având în vedere că premierul nici nu a respins categoric varianta de a candida la prezidențiale, dar nici nu a asumat-o, putem concluzia că această vizită a fost și un test pe care premierul a trebuit să-l dea ca electoratul să îl poată proiecta mental într-o presupusă calitate de șef al externelor românești. A trecut oare Ciolacu acest test? Din informațiile puse la dispoziție de Guvernul României-

comunicatele de presă și înregistrările video la întâlnirea cu secretarul de stat Anthony Blinken- evaluările nu sunt chiar în favoarea sa. Desigur, protocolul diplomatic permite oficialilor să comunice în limba lor, dar ar fi fost mult mai elegant și mai firesc dacă Marcel Ciolacu ar fi putut transmite mesajul în limba engleză. Indiferent ce s-ar spune, dacă vorbești limba interlocutorului, relațiile dintre oficiali se leagă mai ușor. Inclusiv discuțiile cu ușile închise devin mai fructuoase dacă stăpânești instrumentele comunicării diplomatice. Cartea modestiei, a băiatului simplu din mijlocului poporului pe care o joacă foarte bine Ciolacu în plan intern se transformă în provincialism la masa cu marii lideri ai lumii. În interacțiunile cu liderii lumii, siguranța de sine, pe care ți-o dau abilitățile de comunicare și cunoștințele de politică externă, te ajută să te integrezi mai ușor printre elita de politică externă a lumii. La acest capitol, Ciolacu stă prost. În ceea ce privește mesajele politice transmise Departamentului de Stat, ele…

Dosarul DNA privind achiziția de vaccinuri anti-COVID, în care sunt implicați fostul premier Florin Cîțu și foștii miniștri ai Sănătății Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă, redeschide dezbaterea publică privind activitatea DNA și independența acestui parchet în raport cu puterea politică. Dosarul suportă mai multe sub-teme de analiză, așadar voi încerca să le iau pe rând. Dosarul în sine nu îi acuză pe Cîțu, Voiculescu și Mihăilă de posibile infracțiuni de corupție, cum ar șpagă, conflict de interese în raport cu corporațiile farmaceutice sau obținerea de foloase necuvenite. Acuzațiile procurorilor DNA au legătură cu decizia politică de a achiziționa un număr mai mare de vaccinuri care ulterior s-au dovedit a fi în exces. Procurorii DNA vor trebui să convingă judecătorii de latura subiectivă a inculpaților și anume că au avut intenția de a prejudicia bugetul public. Mai mult, ar trebui să demonstreze în fața judecătorilor complicitatea dintre Cîțu, Voiculescu și Mihăilă în intenția lor de a prejudicia bugetul public. În baza

informațiilor publice scurse în presă din dosarul DNA, nu este încă clar ce lege au încălcat respectivii politicieni. Nefiind un dosar cu acuzații clasice de corupție, ci unul care investighează oportunitatea deciziei politice și lipsa de chibzuință în achiziția de vaccinuri, în mod evident dosarul suportă multe alte tipuri de interpretări în spațiul public, inclusiv suspiciunile de politizare a parchetului anticorupție. În toată perioada luptei anticorupție din România, din anul 2007 și până în prezent, analiza independenței sistemului judiciar a suportat cel puțin două unghiuri: pe de o parte, puterea politică trebuie să permită procurorilor investigarea corupției la nivel înalt indiferent de funcția sau culoarea politică a făptuitorului. Pe de altă parte, procurorii numiți în funcții înalte nu ar trebui să se arate servili liderilor politici de la guvernare, să le satisfacă nevoia de putere și să instrumenteze numai dosare ce vizează rivalii din opoziție. Or acest obiectiv a fost extraordinar de greu de atins în toată această perioadă, indiferent…

Războiul declanșat de Israel în Gaza, cu scopul de eliminare totală a organizației teroriste Hamas, va avea rezultate pe termen lung dacă, în paralel cu operațiunea militară, Israel și Autoritatea Palestiniană vor începe negocierile pentru deblocarea procesului de pace. Or acest lucru este aproape imposibil. În acest moment, există obstacole de ambele părți. În primul rând, rana emoțională în societatea israeliană este încă foarte proaspătă și, din punct de vedere uman, este greu să te detașezi după atacul terorist fără precedent al Hamas, pentru a putea fi dispus la compromisuri. Operațiunea militară a Israelului în Gaza, care produce suferință mare și în rândul palestinienilor civili, redeschide în același timp și rănile lor emoționale. În același timp, există un risc mare ca intervenția militară israeliană să producă un efect invers- să îi arunce pe palestinieni și mai puternic în brațele extremismului membrilor Hamas, pe care îi percep drept singurii care îi protejează. Trecând însă peste impedimentele de ordin emoțional, contextul politic

de ambele părți este greu. De ce este greu ca scena politică israeliană să devină moderată În perioada lungă în care Netanyahu a deținut funcția de premier, acesta nu a făcut niciun efort pentru a ajunge la un compromis cu palestinienii, din contră, a sabotat cât a putut facțiunea politică moderată din Cisiordania, cu scopul de a menține status-quo-ul oferit de Yitzak Rabin prin semnarea Acordurilor de la Oslo. „Noi am dori să negociem, dar nu avem partener” a devenit ani la rând un leitmotiv al partidului de dreapta Likud pe care Netanyahu îl conduce. Viziunea lui Netanyahu asupra conflictului a diferit profund de cea a lui Rabin. Mai exact, Netanyahu a blocat strategia acestuia, care se angajase „să lupte împotriva terorismului ca și cum nu ar exista un proces de pace și să continue procesul de pace ca și cum nu ar exista terorism”. În perioada mandatului său, Rabin blocase expansionismul teritorial tocmai ca pacea să poată fi definitivată.…

Pandemia este pe sfârșite, relaxările în rândul populației au insuflat optimism și poftă de vacanță pentru români.  În acest context lipsit de vigilență, trec multe eșecuri ale Guvernului Cîțu nebăgate în seamă. Ba chiar lipsesc cu desăvârșire de pe agenda publică. Le voi enumera rapid aici, fără a avea pretenția că sunt toate, le voi trece în revistă doar pe cele pe care le-am documentat ca jurnalist. DIICOT a rămas fără conducere, după demisia Georgianei Hosu, iar președintele României, Klaus Iohannis și ministrul Justiției, Stelian Ion, nu au niciun gând să lanseze procedura de selecție pentru numirea unui procuror șef profesionist la conducerea acestei structuri de parchet. Tema statului de drept nu mai există pe agenda clasei politice de la guvernare. PNL s-a folosit de această temă într-un mod ipocrit, pentru a obține voturile electoratului sensibil la temele justițiare, dar în realitate detestă justiția la fel ca pesediștii. Useriștii tac și nu critică nimic, pentru că iubesc mai mult guvernarea.

Secția Specială, pe care această coaliție de guvernare a jurat în fața alegătorilor că o desființează, funcționează bine mersi în continuare. Proiectul legislativ pentru desființarea ei tergiversează într-un mod inexplicabil la Senat.Institutul Cultural Român se află într-un haos total. Deși existase un plan de trecere a instituției sub coordonarea premierului Cîțu, în fapt, planul a fost abandonat, iar ICR este condus de aceeași conducere pentru următoarele trei luni. Mandatul echipei Lilianei Țuroiu, dat de Senat, a expirat. Tema reformei celei mai importante instituții culturale a murit din lipsă de interes politic. TVR nu are conducerea nouă, cu un mandat întreg, liberalii au ales o jurnalistă fără anvergură profesională să conducă interimar instituția. Tema reformei TVR a murit din fașă. Ministerul Afacerilor Externe are un elefant în dulap și se preface că nu-l vede. Este vorba de Agenția de Cooperare Internațională pentru Dezvoltare, condusă de fostul șef SIE,  Cătălin Harnagea, despre care un raport al Curții de Conturi arată că managementul…

Conflictul israeliano-palestinian este greu de înțeles nu numai pentru că durează de peste o sută de ani și prezintă unghiuri de analiză multiple, cu masacre înregistrate de ambele părți, dar și pentru că narațiunile principale sunt extrem de ideologizate și radicalizate. O regulă nescrisă între israelieni și palestinieni este să își transmită versiunea/povestea asupra conflictului separat, pe canale media diferite, niciodată de la o masă comună. În timp, această abordare a dus la formarea a două tipuri de istorii, una transmisă de mainstream-ul israelian, și cealaltă de istoricii susținători ai cauzei palestiniene. Cu cât împărtășești o versiune spre extremă, cu atât tinzi să minimalizezi sau chiar să anulezi argumentele și faptele părții rivale, cu cât împărtășești versiunea liberală, de centru, cu atât iei în considerare doleanțele ambelor părți și cauți compromisuri pentru coexistență pașnică. O altă cauză pentru care conflictul este prezentat diferit, la poluri opuse,  ține specificul comunității evreiești, știut fiind faptul că la nivel de idei, evreii sunt

polemici și greu, poate niciodată nu ajung la consens. Nici măcar în perioada ascensiunii mișcării de exterminare a evreilor, din Europa interbelică, nu a existat consens la nivelul comunității diasporei, inclusiv atunci existând personalități evreiești care au criticat decizia majoritară de a forma un stat al lor în vechea Palestina. Pentru cei care nu cunosc comunitatea evreiască, pare cumva paradoxal că există evrei care susțin cu virulență drepturile și cauza palestiniană. Nu însă și pentru ei. Fără a avea pretenția unei abordări exhaustive, voi trece în revistă care sunt curentele ideologice de interpretare a conflictului. Ce pretinde Hamas La extrema palestiniană se află Hamas,  o organizație teroristă care nu recunoaște dreptul de existență al statului Israel ( prin comparație cu moderații Fatah care au recunoscut statul Israel odată cu semnarea Acordurilor de la Oslo și care militează pentru two state solution). Hamas controlează numai Fâșia Gaza, după blocada impusă de Israel și Egipt și este finanțat, în principal, de Iran,…

Deși pare incredibil, o instituție din sistemul judiciar este capturată de un magistrat, Lucian Netejoru, care și-a pierdut demult credibilitatea în a mai ocupa funcția de șef al Inspecției Judiciare și nimeni nu poate face nimic. La fel ca într-un film comercial hollywoodian, Netejoru este un personaj greu de ucis, cu doza tragi-comică de rigoare. Legile justiției, așa cum au fost ele redesenate în timpul guvernării PSD-ALDE, au fost făcute de așa natură, încât revocarea unui șef incompetent sau chiar rău intenționat  devine aproape imposibilă. Pe 18 mai, Curtea de Justiție a Uniunii Europene va tranșa, în sfârșit, această situație rușinoasă - avocatul general al Curții, Michal Bobek a argumentat deja că numirea interimară a conducerii Inspecției Judiciare, din timpul perioadei lui Liviu Dragnea, introdusă printr-o ordonanță de urgență, este susceptibil să dea naștere „unor îndoieli cu privire la interesul guvernului român de a numi o anumită persoană în fruntea organului însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare împotriva magistraților”. Cu alte

cuvinte, ceea ce reclamă Bobek este că funcția ocupată de Netejoru a fost una oferită cu dedicație. Cum istoria recentă arată că judecătorii Curții preiau argumentele avocatului Bobek în proporție de peste 80%, este foarte posibil ca, peste câteva săptămâni, chichița juridică care a făcut posibilă prelungirea mandatului lui Netejoru să devină contrară dreptului UE și să fie anulată. Iar cazarma lui Netejoru, susținută în special de Lia Savonea în CSM, magistrații cu viziuni suveraniste și anumite facțiuni politice, să se prăbușească. Pentru o readucere aminte, vorbim despre un magistrat asupra căruia planează suspiciuni de plagiat, implicat în scandaluri privind cooptarea sa în masonerie, o organizație incompatibilă cu valorile și acțiunile unui magistrat. Și care a transformat, în ultimii ani, Inspecția Judiciară în ciomag pentru magistrații care susțin reformele cerute de Bruxelles și care au făcut opoziție în timpul guvernării PSD-ALDE. Zilele trecute, aflat sub deadline-ul deciziei CJUE, Netejoru a recurs la o ultimă răzbunare: a cerut suspendarea din funcție…

Camera Deputaților a votat, azi, desființarea Secției Speciale pentru investigarea magistraților, păstrând însă un amendament controversat al UDMR- magistrații pot fi trimiși în judecată numai cu acordul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Pentru a putea merge către promulgare, inițiativa legislativă are nevoie și de votul senatorilor care, cel mai probabil, va urma aceeași linie. Acest „compromis politic”, așa cum ne este prezentat de către liderii coaliției de guvernare, ar fi putut fi, totuși, dezamorsat dacă în spațiul public s-ar fi auzit și vocea președintelui Klaus Iohannis. După luni de zile în care am văzut că deciziile politice cele mai importante se iau la Cotroceni, dintr-odată, în curtea administrației prezidențiale s-a lăsat liniștea, iar UDMR devine, brusc, marele player care stabilește agenda pe cel mai sensibil subiect al zilei pentru sistemul judiciar. Subiect care va avea ecou atât la Comisia Europeană, cât și pentru unele instituții judiciare internaționale. Din moment ce pentru parlamentari, supraimunitatea nu este bună ca principiu, cum ar

putea fi ea bună pentru corpul magistraților, care se presupune că au un comportament etic prin excelență? Cum se face, totuși, ca liderul politic cel mai puternic din România, care a capitalizat electoral de pe urma electoratului justițiar, să devină absent în momentele cheie privind o temă importantă pentru sistemul judiciar? După numirile mai mult decât discutabile la șefia marilor parchete, Iohannis a preferat să ocolească noua găselniță privind avizul CSM pentru trimiterea în judecată a magistraților. A te abține în a critica și chiar descuraja din fașă acest compromis înseamnă, de fapt, că îl susții. Și de ce ai face-o? În ultimii ani, CSM a devenit un adevărat pol de putere pentru întreg sistemul judiciar și nu unul în bine. Jocurile și interesele subterane în acest for de conducere sunt mai subversive decât cele de pe terenul politic, pe care îl înțelegem prin cheia scrierilor lui Machiavelli. Pe terenul politic măcar lucrurile sunt asumate, în interiorul CSM, machiavelismele nu…

Premierul Florin Cîțu l-a demis pe Octav Bjoza din funcţia de subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist, având în vedere abordarea „incompatibilă” cu statutul acestuia de înalt responsabil al Guvernului, prin „punerea în discuţie a dimensiunilor Holocaustului” şi încercarea de a pune pe umerii comunităţii evreieşti „aducerea comunismului în România”. Simpatiile legionaroide ale domnului Otav Bjoza erau cunoscute demult, inclusiv în perioada în care președintele Klaus Iohannis l-a decorat pe Bjoza la propunerea consilierului său, Andrei Muraru. Istoricii IICCMER care documentau în perioada anilor 2015 abuzurile regimului comunist știau și de simpatiile legionaroide ale lui Bjoza. Pe scurt, legionarii au devenit victimele comuniștilor, atunci când au preluat puterea în stat, mulți dintre ei fiind trimiși, ca deținuți politici, în temnițele comuniste fără un proces corect, dar în același timp, mișcarea legionară și liderii ei marcanți au îmbrățișat sentimente antisemite și au contribuit, astfel, la procesul de exterminare în masă a evreilor. Istorici

știu să explice toate aceste nuanțe. De ce Andrei Muraru a făcut lobby pentru Bjoza la acel moment uitând aceste detalii din viața sa? Deoarece condamnarea torționarilor îl ajuta în ascensiunea politică, Bjoza fiind în mod indubitabil și o victimă a regimului comunist. De ce aplaudă demiterea lui Bjoza acum fratele său, Alexandru Muraru, proaspăt deputat PNL? Cei doi frați au revigorat tema antisemitismului ca să culeagă alt tip de roade politice. Problema fraților Muraru, unul pe cale să ajungă, fără merite profesionale, ambasador al României în SUA, iar celălalt deputat PNL, cu rol în comisia de control a SRI, este că se folosesc, fără scrupule, de teme istorice ale României pentru ascensiunea politică. Andrei Muraru a făcut parte din echipa de istorici ai IICCMER care a documentat fișele ofițerilor din aparatul represiv care au comis abuzuri asupra românilor. Numai că nu a fost singur. Toată munca uriașă de documentare pentru descoperirea ultimilor călăi aflați în viață a reprezentat o…

Un alt condamnat definitiv, fostul europarlamentar PDL, Marian Zlotea, îngroașă rândurile celor care fug din țară, pentru că nu doresc să-și ispășească pedeapsa într-o închisoare din România. A sfida sentințele definitive, căutând adăpost prin diverse țări, uneori chiar țări UE, a devenit deja un fenomen în rândul infractorilor privilegiați. România, pentru a nu primi emblema de stat slab, ar fi trebuit deja să aibă pe lista de priorități a Ministerului Justiției și Afacerilor Externe deopotrivă această problemă și, pe lângă componenta de cooperare internațională judiciară, să acționeze susținut și la nivel politic și diplomatic. Guvernarea PNL a făcut puțin spre nimic în acest sens anul trecut, iar noua Coaliție PNL-USR PLUS-UDMR nu mai are nicio scuză pentru a dosi această problemă sub preș. Vorbim de un fenomen, nu de cazuri izolate. Este deja rușinoasă o ridicare neputincioasă de brațe, cum ne-au obișnuit politicienii din ultimii ani, în condițiile în care atunci când clasa politică a dorit aducerea în țară a

unor infractori, autoritățile s-au pus în mișcare, iar aceștia au fost aduși. Omar Hayssam, din Siria, Nicolae Popa, din Indonezia sau Mihail Boldea din Kenya sunt exemple de notorietate, iar ei au fost aduși în țară, în lipsa unor tratate de extrădare cu respectivele țări în care ei se refugiaseră. Sau fostul director al CFR, Mihai Necolaiciuc, adus în țară, în 2011, decretul privind predarea sa fiind semnat de către secretarul de stat american Hillary Clinton, după ce procurorul general al Romaniei, de atunci, Laura Codruta Kovesi, efectuase o vizită oficiala în Statele Unite. În schimb, lista fugarilor internațional despre care statul român nu și-a manifestat interesul să-i readucă în țară este mult mai lungă: Interlopul Romeo Ursu, cunoscut sub numele de Boerică, fugit de 12 ani în Iordania, după ce a primit două condamnări definitive, posta, anul trecut, pe pagina sa de Facebook mesaje ironice la adresa autorităților din România, care nu au reușit extrădarea sa.        România nu…