Pandemia este pe sfârșite, relaxările în rândul populației au insuflat optimism și poftă de vacanță pentru români.  În acest context lipsit de vigilență, trec multe eșecuri ale Guvernului Cîțu nebăgate în seamă. Ba chiar lipsesc cu desăvârșire de pe agenda publică. Le voi enumera rapid aici, fără a avea pretenția că sunt toate, le voi trece în revistă doar pe cele pe care le-am documentat ca jurnalist. DIICOT a rămas fără conducere, după demisia Georgianei Hosu, iar președintele României, Klaus Iohannis și ministrul Justiției, Stelian Ion, nu au niciun gând să lanseze procedura de selecție pentru numirea unui procuror șef profesionist la conducerea acestei structuri de parchet. Tema statului de drept nu mai există pe agenda clasei politice de la guvernare. PNL s-a folosit de această temă într-un mod ipocrit, pentru a obține voturile electoratului sensibil la temele justițiare, dar în realitate detestă justiția la fel ca pesediștii. Useriștii tac și nu critică nimic, pentru că iubesc mai mult guvernarea.

Secția Specială, pe care această coaliție de guvernare a jurat în fața alegătorilor că o desființează, funcționează bine mersi în continuare. Proiectul legislativ pentru desființarea ei tergiversează într-un mod inexplicabil la Senat.Institutul Cultural Român se află într-un haos total. Deși existase un plan de trecere a instituției sub coordonarea premierului Cîțu, în fapt, planul a fost abandonat, iar ICR este condus de aceeași conducere pentru următoarele trei luni. Mandatul echipei Lilianei Țuroiu, dat de Senat, a expirat. Tema reformei celei mai importante instituții culturale a murit din lipsă de interes politic. TVR nu are conducerea nouă, cu un mandat întreg, liberalii au ales o jurnalistă fără anvergură profesională să conducă interimar instituția. Tema reformei TVR a murit din fașă. Ministerul Afacerilor Externe are un elefant în dulap și se preface că nu-l vede. Este vorba de Agenția de Cooperare Internațională pentru Dezvoltare, condusă de fostul șef SIE,  Cătălin Harnagea, despre care un raport al Curții de Conturi arată că managementul…

Conflictul israeliano-palestinian este greu de înțeles nu numai pentru că durează de peste o sută de ani și prezintă unghiuri de analiză multiple, cu masacre înregistrate de ambele părți, dar și pentru că narațiunile principale sunt extrem de ideologizate și radicalizate. O regulă nescrisă între israelieni și palestinieni este să își transmită versiunea/povestea asupra conflictului separat, pe canale media diferite, niciodată de la o masă comună. În timp, această abordare a dus la formarea a două tipuri de istorii, una transmisă de mainstream-ul israelian, și cealaltă de istoricii susținători ai cauzei palestiniene. Cu cât împărtășești o versiune spre extremă, cu atât tinzi să minimalizezi sau chiar să anulezi argumentele și faptele părții rivale, cu cât împărtășești versiunea liberală, de centru, cu atât iei în considerare doleanțele ambelor părți și cauți compromisuri pentru coexistență pașnică. O altă cauză pentru care conflictul este prezentat diferit, la poluri opuse,  ține specificul comunității evreiești, știut fiind faptul că la nivel de idei, evreii sunt

polemici și greu, poate niciodată nu ajung la consens. Nici măcar în perioada ascensiunii mișcării de exterminare a evreilor, din Europa interbelică, nu a existat consens la nivelul comunității diasporei, inclusiv atunci existând personalități evreiești care au criticat decizia majoritară de a forma un stat al lor în vechea Palestina. Pentru cei care nu cunosc comunitatea evreiască, pare cumva paradoxal că există evrei care susțin cu virulență drepturile și cauza palestiniană. Nu însă și pentru ei. Fără a avea pretenția unei abordări exhaustive, voi trece în revistă care sunt curentele ideologice de interpretare a conflictului. Ce pretinde Hamas La extrema palestiniană se află Hamas,  o organizație teroristă care nu recunoaște dreptul de existență al statului Israel ( prin comparație cu moderații Fatah care au recunoscut statul Israel odată cu semnarea Acordurilor de la Oslo și care militează pentru two state solution). Hamas controlează numai Fâșia Gaza, după blocada impusă de Israel și Egipt și este finanțat, în principal, de Iran,…

Deși pare incredibil, o instituție din sistemul judiciar este capturată de un magistrat, Lucian Netejoru, care și-a pierdut demult credibilitatea în a mai ocupa funcția de șef al Inspecției Judiciare și nimeni nu poate face nimic. La fel ca într-un film comercial hollywoodian, Netejoru este un personaj greu de ucis, cu doza tragi-comică de rigoare. Legile justiției, așa cum au fost ele redesenate în timpul guvernării PSD-ALDE, au fost făcute de așa natură, încât revocarea unui șef incompetent sau chiar rău intenționat  devine aproape imposibilă. Pe 18 mai, Curtea de Justiție a Uniunii Europene va tranșa, în sfârșit, această situație rușinoasă - avocatul general al Curții, Michal Bobek a argumentat deja că numirea interimară a conducerii Inspecției Judiciare, din timpul perioadei lui Liviu Dragnea, introdusă printr-o ordonanță de urgență, este susceptibil să dea naștere „unor îndoieli cu privire la interesul guvernului român de a numi o anumită persoană în fruntea organului însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare împotriva magistraților”. Cu alte

cuvinte, ceea ce reclamă Bobek este că funcția ocupată de Netejoru a fost una oferită cu dedicație. Cum istoria recentă arată că judecătorii Curții preiau argumentele avocatului Bobek în proporție de peste 80%, este foarte posibil ca, peste câteva săptămâni, chichița juridică care a făcut posibilă prelungirea mandatului lui Netejoru să devină contrară dreptului UE și să fie anulată. Iar cazarma lui Netejoru, susținută în special de Lia Savonea în CSM, magistrații cu viziuni suveraniste și anumite facțiuni politice, să se prăbușească. Pentru o readucere aminte, vorbim despre un magistrat asupra căruia planează suspiciuni de plagiat, implicat în scandaluri privind cooptarea sa în masonerie, o organizație incompatibilă cu valorile și acțiunile unui magistrat. Și care a transformat, în ultimii ani, Inspecția Judiciară în ciomag pentru magistrații care susțin reformele cerute de Bruxelles și care au făcut opoziție în timpul guvernării PSD-ALDE. Zilele trecute, aflat sub deadline-ul deciziei CJUE, Netejoru a recurs la o ultimă răzbunare: a cerut suspendarea din funcție…

Camera Deputaților a votat, azi, desființarea Secției Speciale pentru investigarea magistraților, păstrând însă un amendament controversat al UDMR- magistrații pot fi trimiși în judecată numai cu acordul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Pentru a putea merge către promulgare, inițiativa legislativă are nevoie și de votul senatorilor care, cel mai probabil, va urma aceeași linie. Acest „compromis politic”, așa cum ne este prezentat de către liderii coaliției de guvernare, ar fi putut fi, totuși, dezamorsat dacă în spațiul public s-ar fi auzit și vocea președintelui Klaus Iohannis. După luni de zile în care am văzut că deciziile politice cele mai importante se iau la Cotroceni, dintr-odată, în curtea administrației prezidențiale s-a lăsat liniștea, iar UDMR devine, brusc, marele player care stabilește agenda pe cel mai sensibil subiect al zilei pentru sistemul judiciar. Subiect care va avea ecou atât la Comisia Europeană, cât și pentru unele instituții judiciare internaționale. Din moment ce pentru parlamentari, supraimunitatea nu este bună ca principiu, cum ar

putea fi ea bună pentru corpul magistraților, care se presupune că au un comportament etic prin excelență? Cum se face, totuși, ca liderul politic cel mai puternic din România, care a capitalizat electoral de pe urma electoratului justițiar, să devină absent în momentele cheie privind o temă importantă pentru sistemul judiciar? După numirile mai mult decât discutabile la șefia marilor parchete, Iohannis a preferat să ocolească noua găselniță privind avizul CSM pentru trimiterea în judecată a magistraților. A te abține în a critica și chiar descuraja din fașă acest compromis înseamnă, de fapt, că îl susții. Și de ce ai face-o? În ultimii ani, CSM a devenit un adevărat pol de putere pentru întreg sistemul judiciar și nu unul în bine. Jocurile și interesele subterane în acest for de conducere sunt mai subversive decât cele de pe terenul politic, pe care îl înțelegem prin cheia scrierilor lui Machiavelli. Pe terenul politic măcar lucrurile sunt asumate, în interiorul CSM, machiavelismele nu…

Premierul Florin Cîțu l-a demis pe Octav Bjoza din funcţia de subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist, având în vedere abordarea „incompatibilă” cu statutul acestuia de înalt responsabil al Guvernului, prin „punerea în discuţie a dimensiunilor Holocaustului” şi încercarea de a pune pe umerii comunităţii evreieşti „aducerea comunismului în România”. Simpatiile legionaroide ale domnului Otav Bjoza erau cunoscute demult, inclusiv în perioada în care președintele Klaus Iohannis l-a decorat pe Bjoza la propunerea consilierului său, Andrei Muraru. Istoricii IICCMER care documentau în perioada anilor 2015 abuzurile regimului comunist știau și de simpatiile legionaroide ale lui Bjoza. Pe scurt, legionarii au devenit victimele comuniștilor, atunci când au preluat puterea în stat, mulți dintre ei fiind trimiși, ca deținuți politici, în temnițele comuniste fără un proces corect, dar în același timp, mișcarea legionară și liderii ei marcanți au îmbrățișat sentimente antisemite și au contribuit, astfel, la procesul de exterminare în masă a evreilor. Istorici

știu să explice toate aceste nuanțe. De ce Andrei Muraru a făcut lobby pentru Bjoza la acel moment uitând aceste detalii din viața sa? Deoarece condamnarea torționarilor îl ajuta în ascensiunea politică, Bjoza fiind în mod indubitabil și o victimă a regimului comunist. De ce aplaudă demiterea lui Bjoza acum fratele său, Alexandru Muraru, proaspăt deputat PNL? Cei doi frați au revigorat tema antisemitismului ca să culeagă alt tip de roade politice. Problema fraților Muraru, unul pe cale să ajungă, fără merite profesionale, ambasador al României în SUA, iar celălalt deputat PNL, cu rol în comisia de control a SRI, este că se folosesc, fără scrupule, de teme istorice ale României pentru ascensiunea politică. Andrei Muraru a făcut parte din echipa de istorici ai IICCMER care a documentat fișele ofițerilor din aparatul represiv care au comis abuzuri asupra românilor. Numai că nu a fost singur. Toată munca uriașă de documentare pentru descoperirea ultimilor călăi aflați în viață a reprezentat o…

Un alt condamnat definitiv, fostul europarlamentar PDL, Marian Zlotea, îngroașă rândurile celor care fug din țară, pentru că nu doresc să-și ispășească pedeapsa într-o închisoare din România. A sfida sentințele definitive, căutând adăpost prin diverse țări, uneori chiar țări UE, a devenit deja un fenomen în rândul infractorilor privilegiați. România, pentru a nu primi emblema de stat slab, ar fi trebuit deja să aibă pe lista de priorități a Ministerului Justiției și Afacerilor Externe deopotrivă această problemă și, pe lângă componenta de cooperare internațională judiciară, să acționeze susținut și la nivel politic și diplomatic. Guvernarea PNL a făcut puțin spre nimic în acest sens anul trecut, iar noua Coaliție PNL-USR PLUS-UDMR nu mai are nicio scuză pentru a dosi această problemă sub preș. Vorbim de un fenomen, nu de cazuri izolate. Este deja rușinoasă o ridicare neputincioasă de brațe, cum ne-au obișnuit politicienii din ultimii ani, în condițiile în care atunci când clasa politică a dorit aducerea în țară a

unor infractori, autoritățile s-au pus în mișcare, iar aceștia au fost aduși. Omar Hayssam, din Siria, Nicolae Popa, din Indonezia sau Mihail Boldea din Kenya sunt exemple de notorietate, iar ei au fost aduși în țară, în lipsa unor tratate de extrădare cu respectivele țări în care ei se refugiaseră. Sau fostul director al CFR, Mihai Necolaiciuc, adus în țară, în 2011, decretul privind predarea sa fiind semnat de către secretarul de stat american Hillary Clinton, după ce procurorul general al Romaniei, de atunci, Laura Codruta Kovesi, efectuase o vizită oficiala în Statele Unite. În schimb, lista fugarilor internațional despre care statul român nu și-a manifestat interesul să-i readucă în țară este mult mai lungă: Interlopul Romeo Ursu, cunoscut sub numele de Boerică, fugit de 12 ani în Iordania, după ce a primit două condamnări definitive, posta, anul trecut, pe pagina sa de Facebook mesaje ironice la adresa autorităților din România, care nu au reușit extrădarea sa.        România nu…

Cel mai important test de maturitate politică pe care îl va da USR PLUS, anul viitor, va fi felul în care această formațiune politică va gestiona portofoliul Justiției, ocupat de useristul Stelian Ion. În ultimii zece ani, justiția a avut un rol major în reconfigurările de pe scena politică și, din cauza intereselor politice, nici acum nu reușește să-și găsească un curs firesc. În ciuda promisiunilor populiste ale Guvernului Orban, anul 2020 a fost, mai degrabă, un an al dezamăgirilor pentru magistrații reformiști, din cauza duplicității fostului ministru, Cătălin Predoiu, care a legitimat, în funcțiile importante din parchete, nume compromise de procurori. E deja de notorietate faptul că nici măcar după ce Giorgiana Hosu și-a dat demisia de la șefia DIICOT, ca urma a condamnării soțului său, ministrul Predoiu nu s-a distanțat de această alegere, din contră, i-a luat apărarea acesteia chiar și în ultimul moment al acceptării demisiei. Tandemul Predoiu-Iohannis nu a fost nici pe departe unul pro justiție,

așa cum s-a autolegitimat, pentru câștigarea electoratului sensibil la temele justițiare, ci mai degrabă unul al compromisului. Atât Cătălin Predoiu, cât și președintele Iohannis, au pariat pe vechile rețele de magistrați fideli perioadei DNA-SRI, care, în noua paradigmă, și-au schimbat puțin culoarea părului, pentru adaptare, nu și năravul de a fi receptivi la semnalele și dorințele clasei politice.   Din această perspectivă, dacă Stelian Ion va fi consecvent pozițiilor pe care le-a avut în opoziție, nu va putea fi pe linia prezidențială, lucru care îi va îngreuna și mai mult mandatul. Faptul că Secția Specială pentru investigarea magistraților trebuie desființată este deja un subiect fumat. Argumentele în favoarea desființării acesteia sunt atât de clare, încât singurul lucru care a mai rămas este ca în prima lună a lui 2021 să fie votată în Parlament dizolvarea acesteia. O altă prioritate pentru prima parte a anului viitor este nominalizarea unui procuror competent pentru șefia DIICOT. Stelian Ion a avansat ideea de a…

foto pagina de Facebook a Ambasadei USA

Pozițiile publice ale ambasadorului american, Adrian Zuckerman, au devenit din ce în ce mai contrariante față de valorile democrației liberale, pe care administrațiile americane le folosesc în diplomația de tip soft power. În timp ce Forumul Judecătorilor, cea mai de prestigiu organizație a juedecătorilor din România, a susținut public, chiar acum două zile, că „Ziua Internațională Anticorupție” marchează în România „o realitate tristă”, Ambasada USA găsește potrivit să-l premieze chiar pe fostul șef al Executivului pentru „eforturile axate pe promovarea statului de drept”. Prin gesturile sale pripite și superficiale, Ambasada USA nu face decât să decredibilizeze și mai mult acea facțiune de magistrați reformiști din România, rămasă fără suport politic și care abia mai supraviețuiește. Dacă totul a fost prefect și chiar performant în timpul guvernării Orban, potrivit evaluărilor americane, înseamnă că asociațiile de magistrați români, care au atras semnale de alarmă, în acest an, asupra problemelor din justiție, apărute din cauza ingerințelor politice, au criticat puterea politică fără argumente.

Pe cine să mai creadă cetățeanul simplu din această poveste? Nu numai că a făcut campanie electorală în mod fățiș liberalilor, dar Zuckerman îi legitimează pe liberali pe cea mai sensibilă temă din România: statul de drept. „Ieri, Ambasada Statelor Unite ale Americii l-a premiat onorific pe fostul premier Ludovic Orban pentru „eforturile axate pe promovarea democrației, statului de drept și pe combaterea traficului de persoane”, scrie pe pagina de facebook a Ambasadei USA în România. Despre Ludovic Orban se pot spune multe, de la faptul că, în plan extern, nu a avut poziții retrograde asemănătoare lui Liviu Dragnea, nu a promovat la nivel de discurs politic cauze naționaliste toxice sau euro-atlantice sceptice, dar, totuși, cum să-l premiezi pe Orban pentru că ar fi promovat statul de drept în România? Ce merite deosebite a avut Guvernarea Orban pe această temă? Puterea executivă și majoritatea legislativă au desconsiderat apelurile magistraților Magistrații se plâng, pe bună dreptate, că Secția Specială pentru investigarea…

Surpriza neplăcută a acestor alegeri este intrarea în Parlament, potrivit primelor exit poluri, a partidului Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), care va reînvia discursul naționalist anti-occidental de la cea mai importantă tribună politică a țării. Un partid fără structuri bine conturate în teritoriu, care și-a transmis, preponderent, în această campanie electorală, mesajele în social media, un mediu de comunicare în care stridența, agresivitatea și ideile radicale sunt vectorii care prind și ajung cel mai ușor la electorat. Este prematură comparația cu Brexit, dar faptul că un partid lipsit complet de notorietate atinge atât de ușor pragul electoral, concentrându-și campania în social media, va ridica, probabil, în perioada următoare, mai multe semne de întrebare. Valorile clamate – unirea cu Basarabia, familia, națiunea și credința creștină- pe care le promovează cu insistență liderul AUR, George Simion, se regăsesc, într-o variantă ușor diluată și la anumiți lideri PNL, cum ar fi Rareș Bogdan, sau în publicațiile cu notă legionaroidă de tipul Active News.

Programul partidului poate fi catalogat unul de dreapta spre extremă. Cauzele partidului au putere de atracție și pentru un anumit segment din structurile de securitate, mai ales pentru cadrele din rezervă, cultivate în spiritul cetății asediate, fie unul sub atacul maghiar, sau sub cel occidental, entitate care, mai nou, ne deposedează bogățiile și ne-a „capturat” țara. De altfel, pe listele partidului pentru parlamentare, îl regăsim pe Mircea Chelaru, general în rezervă, fostul șef al Statului Major, cunoscut pentru viziunea sa naționalistă, participant la întâlnirile cu Aleksandr Dughin, un ideolog rus care susține paradigma eurasiatică.   Mesajele partidului ating și facțiunea naționalist-ortodoxistă din Biserică, ușor percutantă la tezele Răsăritului. Iar acest palier este reprezentat de vicepreședintele AUR, Claudiu Târziu, unul dintre liderii Coaliției pentru Familiei, un conservator asumat care, în textele sale, s-a remarcat prin încearcările de a găsi justificări crimelor comise de legionari. Primul paragraf din programul AUR face apel la articolul 1 din Constituția România, privind suveranitatea statului, iar…

Întâmplarea face să-mi încep activitatea jurnalistică, pe site-ul propriu, de Ziua Națională, zi în care se discută despre patriotism.  Probabil mulți dintre noi am încercat să înțelegem acest sentiment, mai ales că istoria noastră recentă, naționalist-comunistă, a plusat pe retorica patriotardă. Patriotismul, așa cum îl vedeam manifestat în spațiul public, era ca o prăjitură pe care nu o doream, dar care îmi era îndesată pe gât, cu argumentul prefabricat că e bună.  Un discurs exagerat-pompos și, de foarte mult ori, fals, de a exhiba niște sentimente referitoare la țară, care a dus, în timp, la o reacție de respingere a generațiilor tinere educate în spiritul liberal-democratic. Cei care obișnuiesc să îngroașă discursul patriotard nu știu, de fapt, să rostească melodia naturaleții, pentru că, populismul, în materie de sentimente, înseamnă să pretinzi, într-un mod demonstrativ, că simți mai mult decât simți în realitate. Și de ce ai face asta?  De fiecare dată când am fost întrebată, de-a lungul timpului - crezi

în patriotism, există, în mod natural, acest sentiment? – răspunsul meu a fost categoric nu, ca reacție de respingere la acest val de populism vulgar și ostentativ care mi-a asfixiat tinerețea.  Totuși, trebuie să recunosc că m-a intrigat această trăire și am vrut să-o înțeleg, mai ales că, în experiența cu cetățenii străini, de pildă, cu americanii– directă sau în filme - am observat că există și o formă de manifestare autentică a acestui sentiment.  Ce ar putea să însemne patriotismul? Apelul la istoria națională și la anumiți lideri politici din trecut care au avut un rol în formarea României Mari, așa cum se obișnuiește la noi de Ziua Națională? Deși mulți consideră că acest ar fi răspunsul, pe mine nici acesta nu mă convinge.  Faptul că trebuie să-ți cunoști istoria țării este, mai degrabă, o obligație sau o formă de civilizație, dar nu este o formă de manifestare directă a dragostei. Da, poți respecta sau te poate inspira un…