Conflictul israeliano-palestinian este greu de înțeles nu numai pentru că durează de peste o sută de ani și prezintă unghiuri de analiză multiple, cu masacre înregistrate de ambele părți, dar și pentru că narațiunile principale sunt extrem de ideologizate și radicalizate.
O regulă nescrisă între israelieni și palestinieni este să își transmită versiunea/povestea asupra conflictului separat, pe canale media diferite, niciodată de la o masă comună. În timp, această abordare a dus la formarea a două tipuri de istorii, una transmisă de mainstream-ul israelian, și cealaltă de istoricii susținători ai cauzei palestiniene. Cu cât împărtășești o versiune spre extremă, cu atât tinzi să minimalizezi sau chiar să anulezi argumentele și faptele părții rivale, cu cât împărtășești versiunea liberală, de centru, cu atât iei în considerare doleanțele ambelor părți și cauți compromisuri pentru coexistență pașnică.
O altă cauză pentru care conflictul este prezentat diferit, la poluri opuse, ține specificul comunității evreiești, știut fiind faptul că la nivel de idei, evreii sunt polemici și greu, poate niciodată nu ajung la consens. Nici măcar în perioada ascensiunii mișcării de exterminare a evreilor, din Europa interbelică, nu a existat consens la nivelul comunității diasporei, inclusiv atunci existând personalități evreiești care au criticat decizia majoritară de a forma un stat al lor în vechea Palestina. Pentru cei care nu cunosc comunitatea evreiască, pare cumva paradoxal că există evrei care susțin cu virulență drepturile și cauza palestiniană. Nu însă și pentru ei.
Fără a avea pretenția unei abordări exhaustive, voi trece în revistă care sunt curentele ideologice de interpretare a conflictului.
Ce pretinde Hamas
La extrema palestiniană se află Hamas, o organizație teroristă care nu recunoaște dreptul de existență al statului Israel ( prin comparație cu moderații Fatah care au recunoscut statul Israel odată cu semnarea Acordurilor de la Oslo și care militează pentru two state solution). Hamas controlează numai Fâșia Gaza, după blocada impusă de Israel și Egipt și este finanțat, în principal, de Iran, Qatar și chiar Turcia. Ca idee, Carta Hamas solicită crearea unui stat islamic în Palestina, în locul Israelului și teritoriilor palestiniene și distrugerea dizolvării Israelului.
Imediat după rezultatele ultimelor alegeri din anul 2006, în urma cărora a ieșit învingător Hamas, cele două facțiuni s-au separat, politicienii Fatah controlați de președintele Mahmoud Abbas rămânând cei care conduc în Cisiordania instituțiile palestiniene.
Cum președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, este cel are a avut, de-a lungul timpului, cele mai multe negocieri cu administrațiile americane (inclusiv colaborări pe securitate gestionate de generali americani), Hamas a speculat această deschidere către Occident a lui Abbas în a-l zugrăvi în fața electoratului drept „trădător” al rezistenței palestiniene, liderii Hamas erijându-se ca singurii legitimi în a le purta cauza spre libertate. Cu cât nivelul de trai al palestinienilor este mai scăzut, cu cât lidershipul palestinian eșuează în negocierile cu Israel și nu le transmite speranța că vor ieși de sub restricțiile impuse de ocupația militară israeliană, cu atât electoratul captiv este dispus să gliseze între mesajele moderate ale Fatah și cele radicalizate Hamas, aspect pe care îl cunoaște cel mai bine chiar Hamas.
Problema majoră a palestinienilor este că, după semnarea Acordurilor de Olso ( niște acorduri provizorii, ce tratează superficial ceea ce înseamnă arhitectura unui viitor stat), aceștia nu au mai obținut niciun fel de beneficiu, iar lucrurile merg din rău în mai rău în ultimii zece ani, când puterea în Israel este deținută de dreapta conservatoare.
Ultimul sondaj din acest an, organizat înaintea presupuselor alegeri generale, anulate, între timp de, Abbas, arată că Hamas înregistra numai 8, 2%, în timp ce listele reprezentate de trei seniori Fatah dominau rezultatele atât în Cisiordania, cât și în Gaza.
În Cisiordania, mesajele radicalizate ale Hamas prind în special în taberele de refugiați, acolo unde procesul de îndoctrinare începe încă din primii ani de viață ai copiilor.
Ce vor sioniștii
Narațiunea conservatoarea spre extremă minimalizează toate abuzurile îndreptate asupra palestinienilor de-a lungul istoriei. În principiu, ce transmite povestea lor este că palestinienii sunt niște teroriști (deși numai facțiunea paramilitară Hamas este), victime ale clasei lor politice (deși negocierile pentru viitorul lor stat depind de clasa politică din Israel), nu sunt cetățeni cu dorințe, drepturi și aspirații pentru că nu au un stat recunoscut de Israel, reprezintă numai niște proxy ai Iranului, care este amenințarea existențială a statului Israel. Mișcarile lor sociale sunt consecința directă a clasei lor politice, nicidecum nu sunt și consecința ocupației militară impuse de Israel și restricțiilor impuse prin Acordurile de la Oslo. Orice represalii asupra lor sunt justificate, întrucât Israel este un stat ce beneficiază de dreptul la apărare.
Facțiunile religioase evreiești, care au reprezentanți inclusiv în Parlamentul de la Tel Aviv și au fost format diverse guverne sub conducerea premierului de dreapta, Benjamin Netanyahu, au ca principal obiectiv extinderea coloniile pe teritoriile de la periferia Ierusalimului și Cisiordania. Prin aceste gesturi, religioșii evrei se opun formării unui viitor stat pentru palestinieni, fâcând practic procesul de pace imposibil.
Potrivit ONG-ului ului B’Tselem, din 1967 până la sfârșitul anului 2017, peste 200 de așezări israeliene au fost înființate în Cisiordania.
Peste 620.000 de cetățeni israelieni locuiesc în prezent în așezări. Dintre acestea, aproximativ 209.270 trăiesc în părțile Cisiordaniei pe care Israel le-a anexat la jurisdicția municipală a Ierusalimului (conform Jerusalem Institute for Policy Research de la sfârșitul anului 2016), iar 413.400 trăiesc în restul Cisiordaniei (conform Central Bureau of Statistics de la sfârșitul anului 2017). Multe dintre aceste așezăminte sunt păzite de armata israeliană și devin motive de tensiune pentru localnicii palestinieni.
De ce este celebru Ilan Pappe
La polul opus conservatorilor evrei se află mișcarea de stânga care a prins în Occident și care are ca promotori intelectuali evrei din diaspora, cum ar fi Ilan Pappe și Noam Chomsky. Cei doi intelectuali susțin teoria că Israel duce o politică de apartheid în teritoriile palestiniene și, uneori, compară ocupația militară din Cisiordania cu Holocaustul european asupra evreilor. O soluție, în viziunea lor, ar fi mișcarea internațională BDS cu scopul de a boicota politicile statului Israel, inclusiv relațiile sale economice cu alte state. Ei ar dori sancțiuni economice impuse Israel așa cum UE și Statele Unite au impus Federației Ruse sau Chinei.
Câțiva progresiști democrați americani au aderat la pozițiile acestui curent, cum ar fi democrata Alexandria Ocasio- Cortez, care, referitor la ultimele violențe, scria următorul mesaj pe Twitter:
„Doar pășind pe urmele acțiunilor Hamas – care sunt condamnabile – și refuzând să recunoască drepturile palestinienilor, Biden întărește ideea falsă că palestinienii au instigat la acest ciclu de violență. Acesta nu este un limbaj neutru. Ci iei apărarea unei singure părți – partea ocupației. ”
Dacă sioniștii nu au niciun fel de empatie pentru viața plină de rectricții a palestinienilor, considerând că acest proces de colonizare are o menire divină, stânga de tipul BDS minimalizează atacurile teroriste organizate de Hamas și consideră Israel un stat de tip autoritarist, deși factual vorbind, în plan intern, sub presiunea Statelor Unite, Israel a implementat o democrație superioară țărilor din regiune.
Ce susțin evreii liberali
Liberalii israelieni și americani sunt, în general, arbitrii acestui joc, centriștii, care au pus presiune pe autoritățile israeliene să-și recunoască, din punct de vedere istoric, masacrele din trecut ( cum ar fi masacrul de la Lydda). Caută mai degrabă soluțiile posibile pentru o conviețuire pașnică, decât radicalizare prin exacerbarea argumentelor unei singure părți. Încearcă să înțeleagă de ce procesul de pace se află într-un prelung regres. În general, sunt critici față de politicile lui Benjamin Netanyahu și etichetează Statele Unite drept un mediator lipsit de neutralitate în rezolvarea conflictului, care mai tot timpul a ținut partea Israelului. La nivel academic, un astfel de lideral este profesorul Dov Waxman de la University of California, Los Angeles, unde conduce și Centrul Nazarian pentru Studii Israeliene UCLA Y&S.
Un alt exemplu este scriitorul Yuval Noah Harari care scria, ieri, următoarea postare în social media: „Probabil nu este o coincidență că valul de actual de violență a izbucnit exact când un guvern era pe cale să se ridice, care să sprijine cooperarea dintre arabi și evrei. Există factori de ambele părți care se hrănesc cu ură și care vor face orice pentru a preveni conviețuirea. Nu-i putem lăsa să câștige. Este esențial să ne grăbim și să formăm un guvern în cooperare cu părțile arabe. Aceasta este modul de a stopa ciclul urii, de a salva țesătura vieții noastre comune și de a spune clar extremiștilor de ambele părți că nu vor putea distruge țara noastră”.