Cea mai sângeroasă confruntare dintre israelieni și palestinieni, din ultimii șapte ani, s-a intensificat în aceste zile, după ce Israel a ripostat prin atacuri aeriene în Fâșia Gaza, ca reacție la rachetele Hamas asupra metropolei Tel Aviv, periferiilor acestuia și orașului Ashkelon. În Gaza, cel puțin 35 de palestinieni, inclusiv 10 copii, au fost uciși până marți seara, iar alți 203 au fost răniți, potrivit oficialilor palestinieni din domeniul sănătății. În Israel, cinci persoane au fost ucise la Tel Aviv, Ashkelon și Lod și cel puțin 100 au fost rănite, potrivit oficialilor israelieni. Violențele dintre Israel și Hamas sunt fost catalogate cele mai intense, de la terminarea războiului de 50 de zile din Gaza din vara anului 2014. Armata israeliană a anunțat că operațiunea de a lovi Gaza ca răspuns la focul de rachete va fi numită „Gardienii Zidului” (Guardians of the Wall”), în timp ce facțiunea militantă Hamas și alte facțiuni din Gaza și-au numit operațiunea „Sabie în Ierusalim”

(Sword in Jerusalem). Pentru a înțelege cum s-a ajuns la acest punct de fierbere dintre cele două părți, voi trece în revistă mizele politice atât israeliene, cât și palestiniene. Acum câteva zile, prim ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, lider al partidului Likud, a eșuat în tentativa de a forma un nou guvern după rezultatul neconcludent al alegerilor din 23 martie, al patrulea scrutin parlamentar în mai puțin de doi ani. Parlamentul israelian este divizat și greu să dea o majoritate stabilă, după ce 13 formațiuni politice au reușit să treacă pragul electoral. După eșecul lui Netanyahu, președintele Reuven Rivlin a anunțat că i-a oferit mandat de a forma guvernul centristului Yair Lapid, reprezentant al partidului Yesh Atid.  Noul rival politic al lui Netanyahu are ca miză să reducă diferențele ideologice între părțile cărora le propune să adere la o coaliție, temă care convine și Administrației Biden de la Washington, după ce fostul președinte Donald Trump a mizat exclusiv pe temele care…

Unul dintre miturile frecvente, care circulă în spațiul public românesc,  în legătură cu interesele marilor puteri asupra Republicii Moldova,  Ucrainei și Georgiei, susține ideea că Germania ar împărtăși pe linie interesele Federației Ruse. Teza respectivă a fost rostogolită, anii trecuți, ca argument pentru a fi criticată actuala președintă a Republicii Moldova, Maia Sandu, în lupta sa cu oligarhul Vladimir Plahotniuc, pentru că politiciana de peste Prut ar fi influențată, în luarea deciziilor, de consilieri germani, iar interesele Germaniei ar contraveni celor de la București. În realitate, acțiunile Germaniei în țările din Parteneriatul Estic au fost (și sunt în continuare) mult mai nuanțate și nu pot fi reduse numai la disputa privind proiectul geopolitic Nord Stream 2, proiect care dezavantajează Ucraina și contravine intereselor strategice americane. Pentru a înțelege politica externă a Germaniei în regiunea celor trei țări ex-sovietice, ar trebui lămurite două aspecte: 1. diferența de abordare a Germaniei față de cea a Statelor Unite în relația cu Federația Rusă;2.

rolul Germaniei ca jucător important în politica externă a Uniunii Europene. Referitor la prima chestiune, divergența dintre cele două puteri occidentale prezente în acel spațiu s-a conturat în anii ce au urmat după dizolvarea Uniunii Sovietice, în perioada de încercări timide de democratizare a Federației Ruse. În acea perioadă, politica germană față de Rusia a diferit de politica SUA într-un domeniu major: promovarea democrației. „Promovarea democrației în străinătate a făcut adesea parte din politica externă a SUA - deși aplicată selectiv - dar nu a fost niciodată un element central în setul de instrumente de politică externă din Germania. În timpul administrației Clinton (1993-2000), o varietate de ONG-uri, unele aliate cu cele două partide politice americane principale, au participat activ la promovarea democrației în Rusia după prăbușirea sovietică. Toate partidele politice germane au avut și ele fundații deschide la Moscova și au lucrat cu diferite grupuri politice, dar au evitat promovarea democrației și interferența directă în modul de organizare a…

Uniunea Europeană face eforturi pentru a pune la dispoziția tuturor statelor membre dozele de vaccin necesare depășirii pandemiei. În ciuda acestui efort, câteva state central și est europene au invocat anumite blocaje birocratice sau întârzieri în aprovizionare și au anunțat că vor cumpăra vaccinuri provenind din Federația Rusă sau China, chiar dacă acestea nu au fost autorizate de Agenția Europeană a Medicamentului. Slovacia a cumpărat deja vaccinul rusesc Sputnik V, Ungaria atât pe cel rusesc cât și cel chinez, Sinopharm. Cehia a comandat vaccinul chinezesc, Polonia ia și ea în considerare acest lucru. Germania, o putere europeană care a ales frecvent pragmatismul în politica sa externă, a cerut, recent, Comisiei Europene să cumpere vaccinul rusesc Sputnik V în numele statelor membre, potrivit unui oficial german citat de Politico.  În afara UE, Serbia a început să administreze vaccinul Sinopharm, în timp ce Belarus, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Macedonia de Nord și Ucraina sunt și ele pe cale de a-l prelua. Din cauza

unei lipse acute de vaccin, inclusiv președinta Republicii Moldova, Maia Sandu  s-a întâlnit cu ambasadorul Federației Ruse, Oleg Vasnețov, pentru a discuta despre accesul rapid la vaccinul Sputnik V. În acest context, dezbaterea acestei perioade se concentrează în jurul dilemei cum ar trebui să se raporteze cetățenii europeni la această temă cu implicații geopolitice. Ar trebui să aplice statele europene o viziune realistă, să achiziționeze vaccinuri chiar și din țările cu regim autoritarist, pentru a-și suplimenta achizițiile, în ideea de a-și atinge un scop de moment, ieșirea rapidă din pandemie? Sau ar trebui să manifeste reticență, știut fiind faptul că regimurile autoritariste nu numai că nu sunt transparente în procedurile de autorizare ale vaccinurilor, dar își și cresc influența în țările pe care le scot, pe moment, din nevoie? Diplomația vaccinului la nivel global este, poate, o ultimă etapă a procesului pandemic. Pentru a lămuri această constroversă, am stat de vorbă cu trei analiști pe politică externă, Oana Popescu, director…

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) se va pronunța în data de 18 mai 2021 asupra câtorva controverse care au făcut agenda publică în ultimii ani: soarta Secției speciale ( sentința vine cam tardiv!), a legilor Justiției modificate de PSD, dar și dacă recomandările din cadrul Mecanismului de cooperare și verificare (MCV) al Comisiei Europene sunt obligatorii pentru România. Mă voi opri spre analiză numai asupra problematicii MCV, fiind o temă sensibilă pentru sistemul judiciar, majoritatea asociaților reformiste de magistrați nedorind ridicarea acestui mecanism de teama unui regres democratic în lipsa acestuia. La polul opus, de câțiva ani, clasa politică - fie că vorbim de PNL, USR PLUS sau PSD - lansează semnale că ar dori închiderea acestei monitorizări excepționale asupra respectării principiilor statului de drept de către oficialii de la Bruxelles, însă niciun lider politic nu are curajul să își asume tranșant acest obiectiv de teama unor critici venite din zona societății civile și a magistraților. Pentru reamintire,

MCV reprezintă un raport anual pe care Comisia Europeană îl întocmește din momentul aderării României la Uniunea Europeană, pentru a monitoriza dacă partidele politice și președinția respectă un set de recomandări pentru o bună respectare a principiului separației puterilor în stat, independenței justiției și încurajării luptei împotriva corupției. Deși democrația liberală este o preocupare constantă a Bruxelles-ului asupra tuturor statelor membre, numai România și Bulgaria sunt vizate de acest tip de mecanism excepțional. Cât de eficiente au fost MCV-urile pentru România Rapoartele MCV au fost publicate în toamna fiecărui an ( cu excepția anului trecut) și în fiecare dintre ele au existat critici - în unii ani, mai mari, în alții, mai mici - asupra nerespectării întocmai a setului de recomandări venite din partea Comisiei. Respectarea întocmai a tuturor recomandărilor de principiu ale Comisiei a devenit o utopie, iar România nu este cu nimic mai diferită față de multe alte state membre UE (Slovacia, Cehia, Slovenia, Ungaria, Polonia etc) în…

Odată cu intrarea partidului AUR în Parlament, tema partidelor radicale de dreapta a devenit una mainstream și în România. Recent, mai mulți intelectuali români au inițiat o petiție în care recomandă partidelor moderate din Parlament să formeze un "cordon sanitar" cu scopul de a izola partidul radical AUR. Deși pare o recomandare inedită, ea se regăsește în istoria recentă a țărilor UE care se confruntă cu ascensiunea facțiunilor radicale de dreapta. În fapt, soluția a fost pusă în practică în Belgia. Cât sunt ele și eficiente sau controversate aceste metode, ținând cont de faptul că au intrat în Parlament în mod democratic? La nivel european, ascensiunea ideologiilor radicale de dreapta este în vizorul mediului academic încă de la terminarea celui de-al Doilea Război mondial, pentru că aceste ideologii nu au dispărut cu totul odată cu interzicerea nazismului sau fascismului. De altfel, dacă încorporăm AUR în mișcarea europeană a partidelor radicale de dreapta, procentul partidului românesc, la alegerile parlamentare, nu diferă

cu mult față de media europeană. Partidele radicale de dreapta câștigă, în medie, în prezent, aproximativ 7,6% din voturile la nivel național din Europa, iar AUR a obținut aproape 10%. [1] O cifră care poate speria, însă există țări precum Austria, mai consolidate din punct de vedere al trecutului democratic, care  au înregistrat „victorii” și mai mari pe linia acestui curent, ca de exemplu, Partidul Libertății care la alegerile din anul 1999, a înregistrat un scor de 26,9%. Terminologia privind definirea acestor partide europene a fost schimbată, de-a lungul timpului, pentru că nu există consens academic în această privință. Dacă în primele decenii post-război, aceste mișcări au fost descrise în termeni de „neofascism”, ele au devenit „extremă dreapta” în anii 80, „dreapta radicală” în anii 90, iar la începutul secolului XXI, au fost catalogate drept „populism de dreapta”. Complicată și este definirea termenului de populism, pentru că nici în acest caz nu există consens academic. Politologul Cas Mudde, recunoscut pentru…

Mecanismul prin care Comisia Europeană dorea să condiționeze absorbția fondurilor europene de respectarea principiilor statului de drept se amână până când Curtea Europeană de Justiție se va pronunța asupra legalității lui. Acest compromis politic, realizat prin intermediul Consiliului European, dă o victorie, pe moment, Ungariei și Poloniei, care blocaseră, inițial, bugetul UE dedicat următorilor șapte ani, ca semn de protest față de această condiționalitate. Miza bugetului consta în angajamente în valoare de 164 de miliarde de euro și plăți în valoare de 166 de miliarde de euro, potrivit unui comunicat remis de Comisia Europeană. Prin jocul politic făcut de Consiliul European, Ungaria și Polonia vor câștiga timp pentru a cheltui banii europeni fără a fi sancționate de către Comisia Europeană, mai ales că cele două țări sunt țări probleme care au generat dispute mari în interiorul UE privind respectarea independenței sistemului judiciar și principiului separației puterilor în stat. Pentru reamintire, Curtea de Justiție a UE a decis recent, în procesul cunoscut drept

Comisia Europeană vs Ungaria, că autoritățile maghiare (Guvernul Viktor Orban) au încălcat legile UE și acordurile internaționale prin măsurile impuse în mediul universitar care au dus la decizia Universității Central Europene să își mute activitatea de la Budapesta la Viena. Aceeași Curte de Justiție a UE a luat, anul trecut, o hotărâre nefavorabilă Poloniei, când a decis că legea privind Curtea Supremă, implementată de partidul de la putere Lege și Jusțiție, încalcă legislația europeană și principiul inamovibilității judecătorilor. Freedom House consideră că, în prezent, Ungaria nu mai este o democrație, ci primul regim „hibrid” sau cvasi-autoritar al UE. Polonia este catalogată drept o "democrație semi-consolidată" de același Fredom House. „Consiliul European a încălcat statul de drept” În mod normal, mecanismul condiționalității pe statul de drept ar fi trebuit să fie implementat începând cu 1 ianuarie 2021, odată cu bugetul UE. Câteva amendamente introduse de Consiliul European, pe 11 decembrie trădează însă ce au obținut, la schimb, liderii politici ai Ungariei…