Deși mai are un an de mandat, iar evenimentele turbulente din Orientul Mijlociu sunt încă în desfășurare, președintele Biden are deja conturată doctrina de politică externă atât din punct de vedere ideologic, cât și teoretic. Viziunile sale privind implicarea Statelor Unite în lume îi vor contura profilul cu care va intra în istoria președinților americani. Cât a preluat Joe Biden din ideile de politică externă ale fostului președinte Obama, în administrația căruia a și deținut funcția de vicepreședinte și cât a reușit să corecteze deciziile izolaționiste ale președintelui Donald Trump? Seamănă viziunea lui Biden de politică externă cu a conservatorilor intervenționiști republicani, va intra el în istorie drept un președinte hawkish în lupta împotriva autoritarismului rusesc, așa cum a fost catalogat Roland Reagan, sau mai degrabă aceasta a urmat linia clasică a liberalismului internaționalist, care pune accent pe rolul instituțiilor internaționale în prezervarea ordinii liberale, dar exercită rețineri în folosirea forței militare americane în plan extern? Înainte de a analiza

detaliat profilul de politică externă al actualului președinte american, ar fi utilă o trecere în revistă a principalelor curente/școli de gândire ce formează marea strategie americană. Fără o înțelegere aprofundată a cadrului teoretic, și cum a evoluat el în istorie, nicio doctrină a unui președinte american nu poate fi înțeleasă într-un mod coerent. Marea strategie este definită ca fiind viziunea generală a obiectivelor de securitate națională ale acelui stat și selectarea celor mai potrivite mijloace pentru atingerea acestor obiective. Marile strategii concurente, așa cum ele apar în istoria Statelor Unite, oferă viziuni diferite asupra caracterului politicii internaționale și a rolului pe care Statele Unite ar trebui să îl joace pentru a-și atinge interesele vitale de securitate națională. În esență, președinții ale elemente din aceste școli de gândire și le aplică pe acelea în care se regăsesc cel mai mult. Cercetătoarele Monica Duffy și Sidita Kushi au făcut o scurtă sinteză[1] a acestor strategii rivale de politică externă americană, pe care…

Imediat după întoarcerea din Israel, președintele american Joe Biden a lansat un discurs public din biroul Casei Albe în care a catalogat atacul terorist al Hamas asupra Israelului drept „un punct de cotitură” în istorie, așa cum, folosind aceeași expresie, catalogase acum doi ani și invazia ilegală a Rusiei asupra Ucrainei. „Hamas și Putin reprezintă amenințări diferite, dar au un lucru în comun: amândoi vor să anihileze complet democrația din vecinătate”, s-a exprimat președintele american, argumentând că asigurarea succesului celor două state, aflate în războaie de apărare, este "vitală pentru securitatea națională a Americii". Biden a anunțat că va cere Congresului să adopte un pachet de 105 miliarde de dolari, care ar însemna 61 de miliarde de dolari Ucrainei și 14 miliarde de dolari Israelului sub formă de armament și asistență umanitară. Respectând linia clasică a liberalismului internaționalist american, așa cum a procedat încă de la începerea mandatului de președinte, Joe Biden și-a reiterat, la întoarcerea din Israel, doctrina sa de

politică externă: lupta democratică a Statelor Unite împotriva autoritarismelor ca formă de prezervare a securității naționale. De la celebrul discurs al lui Woodrow Wilson din 1917, când președintele a cerut Congresului să declare război Germaniei ca lumea "să devină sigură pentru democrație", liberalismul american a însemnat la nivel de valori ceea ce transmite și Joe Biden în prezent. După patru ani de haos doctrinar în timpul mandatului lui Trump, revenirea la principiile internaționalismului american care leagă democrațiile în lume de interesele de securitate ale Statelor Unite a fost o gură de oxigen pentru comunitatea transatlantică mult slăbită din cauza reacțiilor resentimentare ale fostului lider de la Casa Albă. Ce implică însă această decizie de a echivala, la nivelul luptei de apărare a valorilor liberale, războiul de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei cu terorismul Hamas asupra Israelului? În fapt, conectând cauza europeană a Ucrainei la complexitatea Orientului Mijlociu, președintele Biden și-a asumat o temă extraordinar de grea pentru viitorul an electoral,…

Cea mai sângeroasă confruntare dintre israelieni și palestinieni, din ultimii șapte ani, s-a intensificat în aceste zile, după ce Israel a ripostat prin atacuri aeriene în Fâșia Gaza, ca reacție la rachetele Hamas asupra metropolei Tel Aviv, periferiilor acestuia și orașului Ashkelon. În Gaza, cel puțin 35 de palestinieni, inclusiv 10 copii, au fost uciși până marți seara, iar alți 203 au fost răniți, potrivit oficialilor palestinieni din domeniul sănătății. În Israel, cinci persoane au fost ucise la Tel Aviv, Ashkelon și Lod și cel puțin 100 au fost rănite, potrivit oficialilor israelieni. Violențele dintre Israel și Hamas sunt fost catalogate cele mai intense, de la terminarea războiului de 50 de zile din Gaza din vara anului 2014. Armata israeliană a anunțat că operațiunea de a lovi Gaza ca răspuns la focul de rachete va fi numită „Gardienii Zidului” (Guardians of the Wall”), în timp ce facțiunea militantă Hamas și alte facțiuni din Gaza și-au numit operațiunea „Sabie în Ierusalim”

(Sword in Jerusalem). Pentru a înțelege cum s-a ajuns la acest punct de fierbere dintre cele două părți, voi trece în revistă mizele politice atât israeliene, cât și palestiniene. Acum câteva zile, prim ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, lider al partidului Likud, a eșuat în tentativa de a forma un nou guvern după rezultatul neconcludent al alegerilor din 23 martie, al patrulea scrutin parlamentar în mai puțin de doi ani. Parlamentul israelian este divizat și greu să dea o majoritate stabilă, după ce 13 formațiuni politice au reușit să treacă pragul electoral. După eșecul lui Netanyahu, președintele Reuven Rivlin a anunțat că i-a oferit mandat de a forma guvernul centristului Yair Lapid, reprezentant al partidului Yesh Atid.  Noul rival politic al lui Netanyahu are ca miză să reducă diferențele ideologice între părțile cărora le propune să adere la o coaliție, temă care convine și Administrației Biden de la Washington, după ce fostul președinte Donald Trump a mizat exclusiv pe temele care…

Unul dintre miturile frecvente, care circulă în spațiul public românesc,  în legătură cu interesele marilor puteri asupra Republicii Moldova,  Ucrainei și Georgiei, susține ideea că Germania ar împărtăși pe linie interesele Federației Ruse. Teza respectivă a fost rostogolită, anii trecuți, ca argument pentru a fi criticată actuala președintă a Republicii Moldova, Maia Sandu, în lupta sa cu oligarhul Vladimir Plahotniuc, pentru că politiciana de peste Prut ar fi influențată, în luarea deciziilor, de consilieri germani, iar interesele Germaniei ar contraveni celor de la București. În realitate, acțiunile Germaniei în țările din Parteneriatul Estic au fost (și sunt în continuare) mult mai nuanțate și nu pot fi reduse numai la disputa privind proiectul geopolitic Nord Stream 2, proiect care dezavantajează Ucraina și contravine intereselor strategice americane. Pentru a înțelege politica externă a Germaniei în regiunea celor trei țări ex-sovietice, ar trebui lămurite două aspecte: 1. diferența de abordare a Germaniei față de cea a Statelor Unite în relația cu Federația Rusă;2.

rolul Germaniei ca jucător important în politica externă a Uniunii Europene. Referitor la prima chestiune, divergența dintre cele două puteri occidentale prezente în acel spațiu s-a conturat în anii ce au urmat după dizolvarea Uniunii Sovietice, în perioada de încercări timide de democratizare a Federației Ruse. În acea perioadă, politica germană față de Rusia a diferit de politica SUA într-un domeniu major: promovarea democrației. „Promovarea democrației în străinătate a făcut adesea parte din politica externă a SUA - deși aplicată selectiv - dar nu a fost niciodată un element central în setul de instrumente de politică externă din Germania. În timpul administrației Clinton (1993-2000), o varietate de ONG-uri, unele aliate cu cele două partide politice americane principale, au participat activ la promovarea democrației în Rusia după prăbușirea sovietică. Toate partidele politice germane au avut și ele fundații deschide la Moscova și au lucrat cu diferite grupuri politice, dar au evitat promovarea democrației și interferența directă în modul de organizare a…

Uniunea Europeană face eforturi pentru a pune la dispoziția tuturor statelor membre dozele de vaccin necesare depășirii pandemiei. În ciuda acestui efort, câteva state central și est europene au invocat anumite blocaje birocratice sau întârzieri în aprovizionare și au anunțat că vor cumpăra vaccinuri provenind din Federația Rusă sau China, chiar dacă acestea nu au fost autorizate de Agenția Europeană a Medicamentului. Slovacia a cumpărat deja vaccinul rusesc Sputnik V, Ungaria atât pe cel rusesc cât și cel chinez, Sinopharm. Cehia a comandat vaccinul chinezesc, Polonia ia și ea în considerare acest lucru. Germania, o putere europeană care a ales frecvent pragmatismul în politica sa externă, a cerut, recent, Comisiei Europene să cumpere vaccinul rusesc Sputnik V în numele statelor membre, potrivit unui oficial german citat de Politico.  În afara UE, Serbia a început să administreze vaccinul Sinopharm, în timp ce Belarus, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Macedonia de Nord și Ucraina sunt și ele pe cale de a-l prelua. Din cauza

unei lipse acute de vaccin, inclusiv președinta Republicii Moldova, Maia Sandu  s-a întâlnit cu ambasadorul Federației Ruse, Oleg Vasnețov, pentru a discuta despre accesul rapid la vaccinul Sputnik V. În acest context, dezbaterea acestei perioade se concentrează în jurul dilemei cum ar trebui să se raporteze cetățenii europeni la această temă cu implicații geopolitice. Ar trebui să aplice statele europene o viziune realistă, să achiziționeze vaccinuri chiar și din țările cu regim autoritarist, pentru a-și suplimenta achizițiile, în ideea de a-și atinge un scop de moment, ieșirea rapidă din pandemie? Sau ar trebui să manifeste reticență, știut fiind faptul că regimurile autoritariste nu numai că nu sunt transparente în procedurile de autorizare ale vaccinurilor, dar își și cresc influența în țările pe care le scot, pe moment, din nevoie? Diplomația vaccinului la nivel global este, poate, o ultimă etapă a procesului pandemic. Pentru a lămuri această constroversă, am stat de vorbă cu trei analiști pe politică externă, Oana Popescu, director…

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) se va pronunța în data de 18 mai 2021 asupra câtorva controverse care au făcut agenda publică în ultimii ani: soarta Secției speciale ( sentința vine cam tardiv!), a legilor Justiției modificate de PSD, dar și dacă recomandările din cadrul Mecanismului de cooperare și verificare (MCV) al Comisiei Europene sunt obligatorii pentru România. Mă voi opri spre analiză numai asupra problematicii MCV, fiind o temă sensibilă pentru sistemul judiciar, majoritatea asociaților reformiste de magistrați nedorind ridicarea acestui mecanism de teama unui regres democratic în lipsa acestuia. La polul opus, de câțiva ani, clasa politică - fie că vorbim de PNL, USR PLUS sau PSD - lansează semnale că ar dori închiderea acestei monitorizări excepționale asupra respectării principiilor statului de drept de către oficialii de la Bruxelles, însă niciun lider politic nu are curajul să își asume tranșant acest obiectiv de teama unor critici venite din zona societății civile și a magistraților. Pentru reamintire,

MCV reprezintă un raport anual pe care Comisia Europeană îl întocmește din momentul aderării României la Uniunea Europeană, pentru a monitoriza dacă partidele politice și președinția respectă un set de recomandări pentru o bună respectare a principiului separației puterilor în stat, independenței justiției și încurajării luptei împotriva corupției. Deși democrația liberală este o preocupare constantă a Bruxelles-ului asupra tuturor statelor membre, numai România și Bulgaria sunt vizate de acest tip de mecanism excepțional. Cât de eficiente au fost MCV-urile pentru România Rapoartele MCV au fost publicate în toamna fiecărui an ( cu excepția anului trecut) și în fiecare dintre ele au existat critici - în unii ani, mai mari, în alții, mai mici - asupra nerespectării întocmai a setului de recomandări venite din partea Comisiei. Respectarea întocmai a tuturor recomandărilor de principiu ale Comisiei a devenit o utopie, iar România nu este cu nimic mai diferită față de multe alte state membre UE (Slovacia, Cehia, Slovenia, Ungaria, Polonia etc) în…