Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) se va pronunța în data de 18 mai 2021 asupra câtorva controverse care au făcut agenda publică în ultimii ani: soarta Secției speciale ( sentința vine cam tardiv!), a legilor Justiției modificate de PSD, dar și dacă recomandările din cadrul Mecanismului de cooperare și verificare (MCV) al Comisiei Europene sunt obligatorii pentru România.
Mă voi opri spre analiză numai asupra problematicii MCV, fiind o temă sensibilă pentru sistemul judiciar, majoritatea asociaților reformiste de magistrați nedorind ridicarea acestui mecanism de teama unui regres democratic în lipsa acestuia.
La polul opus, de câțiva ani, clasa politică – fie că vorbim de PNL, USR PLUS sau PSD – lansează semnale că ar dori închiderea acestei monitorizări excepționale asupra respectării principiilor statului de drept de către oficialii de la Bruxelles, însă niciun lider politic nu are curajul să își asume tranșant acest obiectiv de teama unor critici venite din zona societății civile și a magistraților.
Pentru reamintire, MCV reprezintă un raport anual pe care Comisia Europeană îl întocmește din momentul aderării României la Uniunea Europeană, pentru a monitoriza dacă partidele politice și președinția respectă un set de recomandări pentru o bună respectare a principiului separației puterilor în stat, independenței justiției și încurajării luptei împotriva corupției. Deși democrația liberală este o preocupare constantă a Bruxelles-ului asupra tuturor statelor membre, numai România și Bulgaria sunt vizate de acest tip de mecanism excepțional.
Cât de eficiente au fost MCV-urile pentru România
Rapoartele MCV au fost publicate în toamna fiecărui an ( cu excepția anului trecut) și în fiecare dintre ele au existat critici – în unii ani, mai mari, în alții, mai mici – asupra nerespectării întocmai a setului de recomandări venite din partea Comisiei.
Respectarea întocmai a tuturor recomandărilor de principiu ale Comisiei a devenit o utopie, iar România nu este cu nimic mai diferită față de multe alte state membre UE (Slovacia, Cehia, Slovenia, Ungaria, Polonia etc) în această privință, țări cărora UE nu le-a impus acest mecanism de verificare și control.
Partea bună a acestor rapoarte a fost presiunea externă pusă pe clasa politică românească pentru a învăța și internaliza un anumit comportament politic în acord cu standardele rafinate ale statului de drept. O altă parte bună este că țările UE care au derapat spre iliberalism (Polonia, Ungaria) au putut fi sancționate și în lipsa acestui mecanism de control, strict prin deciziile CJUE.
Partea proastă constă în faptul că negocierile politice dintre români și oficialii de la Bruxelles, la momentul aderării României la UE, nu au prevăzut un deadline ca mecanismul să fie ridicat și nici prevederi clare asupra condițiilor ridicării lui. Nu există ideea de ireversibilitate pe această temă, dovadă că țări care se bucură de o tradiție veche democratică pot depara oricând spre autoritarism, mandatul lui Donald Trump și felul în care s-a raportat la instituțiile judiciare este un exemplu elocvent.
În mod evident, negocierea privind ridicarea MCV va fi strict politică.
O altă parte proastă este că mecanismul în sine încalcă principiul egalității între statele membre, iar acesta adâncește și mai mult un complex de inferioritate istoric potrivit căruia Est-ul Europei ar fi inferior Vestului la nivel de cultură democratică. Tezele respective sunt pline de clișee, însă în raport de forța de negociere/persuasiune politică, ele au urmări, politicienii vestici speculând în mod exagerat, uneori, probleme pentru a trata țările estice drept unele periferice care nu merită introduse în zona Schegen.
Dacă în fiecare an, evaluezi milimetric sistemul judiciar numai din două țări și le expui acestora „defectele”, iar celorlalte nu, este evident că restul de 25 de state membre se bucură de un PR pozitiv.
O recunoaștere tacită a acestei lipsei de tratament egal pentru toate statele membre este faptul că, anul trecut, Comisia Europeană a inițiat un raport asemănător pe stat de drept care vizează o analiză pe fiecare stat membru. Și tot începând de anul trecut există o dorință în rândul anumitor state UE, Comisiei Europene și Parlamentului European de a condiționa accesarea fondurilor UE de respectarea principiilor statului de drept. Mecanism care vizează toate statele membre și care a fost blocat, pentru moment, din cauza unui compromis politic făcut de către Germania Ungariei.
Primul set de rapoarte publicat, anul trecut, demonstrează clar că probleme privind respectarea principiilor statului de drept apar în majoritatea statelor. Diferă, desigur, gravitatea lor, dar perfecțiune pe această temă nu există.
O decizie CJUE prin care recomandările MCV să devină obligatorii, într-un mod excepțional numai pentru România, nu și restul țărilor UE, ar intra în contradicție cu multe dintre prevederile stipulate în tratatele europene privind obligațiile comune ale statelor membre.
Pentru claritate, mecanismul separației puterilor în stat, așa cum este el conturat în constituțiile tuturor statelor occidentale, are patru componente fundamentale: separația instituțiilor, separația funcțiilor, separația personalului și sistemul de checks and balances ( mecanismul de control și supraveghere a unei puteri asupra celorlalte).
Ultimul instrument- checks and balances- pleacă de la idee potrivit căreia separația puterilor în stat trebuie combinată cu o formă de supraveghere a puterilor între ele, tocmai pentru a reduce arbitrariul și abuzul de putere a unei singure ramuri în stat. În literatura de specialitate, acest mecanism de control și supraveghere a puterilor între ele are propriile instrumente denumite „swords and swields” ( sabii și scuturi), așa cum sunt explicate în acest studiu academic.
Mecanismul separației puterilor în stat este unul care permite intrepretări politico-legale, nici strict politice, nici strict în cheie legale, iar asta și face ca evaluările acestui mecanism nu numai să permită o doză de subiectivism, dar și o doză mare de flexibilitate.
Pe de altă parte, mediul academic european a consacrat, în ultimii zece ani, o literatură foarte stufoasă privind stadiul „rule of law” în țările central și est europene.
Printre cele mai bune citite pe această temă sunt următoarele:
- „The Twin Challenges to Separation of Powers in Central Europe: Technocratic Governance and Populism”, David Kosar.
- „Capturing the Judiciary from Inside: The Story of Judicial Self-Governance in Slovakia”, Samuel Spáč, Katarína Šipulová și Marína Urbániková.
- Contextual Analysis of Judicial Self-Governance in Slovenia, Matej Avbelj. O analiză atentă a acestor studii arată că problemele prin care a trecut România nu reprezintă deloc un specific al țării, ci sunt mai degrabă probleme sistemice care apar în majoritatea țărilor central și est europene.
Voi enumera câteva dintre cele comune:
- Liderii iliberali pot afecta independența sistemului judiciar prin diverse inițiative legislative, așa cum s-a întâmplat în Ungaria, Polonia, România, dar nu reprezintă singurul dușman.
- Sistemul judiciar nu este în sine un mecanism atins de perfecțiune, indiferent câte garanții de independență i-ai oferi. În țări precum Slovenia sau Slovacia, el a fost capturat în mod abuziv nu de politicieni, ci de judecători care își creaseră rețele informale de magistrați și asupra cărora aveau o putere de influențare mare.
- Arhitectura Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum a fost ea gândită în mod standardizat la nivel UE, își arată limitele. În interiorul lor există pericolul formării unor caste privilegiate de magistrați care, printr-un mecanism de sticks and carrots, decid, fără să țină cont de criterii meritocratice, cariera magistraților ( recompense de tipul bonusuri financiare sau ascensiune profesională facilă, contra fidelizării apropiaților și marginalizarea magistraților incomozi prin diverse forme de acțiuni disciplinare).
În dezbaterea existentă, la nivel european, pe tema statului de drept, apar două extreme: una ar fi regimurile iliberale cu a lor tendință de a concentra puterea în mână unui grup restrâns de politicieni și de a subordona justiția, iar cealaltă ar fi „curtocrația” ( o republică condusă de magistrați), așa cum apare în studiul lui David Kosar menționat mai sus, iar ea ar însemna o formă nouă și superioară de guvernare, deși magistrații nu sunt aleși de cetățeni și nu prezintă voința poporului. Echilibrul este, în mod evident, undeva la mijloc, iar excesele de interpretare nu pot fi soluția de urmat.