Războiul declanșat de Israel în Gaza, cu scopul de eliminare totală a organizației teroriste Hamas, va avea rezultate pe termen lung dacă, în paralel cu operațiunea militară, Israel și Autoritatea Palestiniană vor începe negocierile pentru deblocarea procesului de pace. Or acest lucru este aproape imposibil.
În acest moment, există obstacole de ambele părți. În primul rând, rana emoțională în societatea israeliană este încă foarte proaspătă și, din punct de vedere uman, este greu să te detașezi după atacul terorist fără precedent al Hamas, pentru a putea fi dispus la compromisuri. Operațiunea militară a Israelului în Gaza, care produce suferință mare și în rândul palestinienilor civili, redeschide în același timp și rănile lor emoționale. În același timp, există un risc mare ca intervenția militară israeliană să producă un efect invers- să îi arunce pe palestinieni și mai puternic în brațele extremismului membrilor Hamas, pe care îi percep drept singurii care îi protejează.
Trecând însă peste impedimentele de ordin emoțional, contextul politic de ambele părți este greu.
De ce este greu ca scena politică israeliană să devină moderată
În perioada lungă în care Netanyahu a deținut funcția de premier, acesta nu a făcut niciun efort pentru a ajunge la un compromis cu palestinienii, din contră, a sabotat cât a putut facțiunea politică moderată din Cisiordania, cu scopul de a menține status-quo-ul oferit de Yitzak Rabin prin semnarea Acordurilor de la Oslo. „Noi am dori să negociem, dar nu avem partener” a devenit ani la rând un leitmotiv al partidului de dreapta Likud pe care Netanyahu îl conduce.
Viziunea lui Netanyahu asupra conflictului a diferit profund de cea a lui Rabin. Mai exact, Netanyahu a blocat strategia acestuia, care se angajase „să lupte împotriva terorismului ca și cum nu ar exista un proces de pace și să continue procesul de pace ca și cum nu ar exista terorism”. În perioada mandatului său, Rabin blocase expansionismul teritorial tocmai ca pacea să poată fi definitivată.
Pericolul terorist reprezentat de Hamas i-a justificat lui Netanyahu strategia de a pietrifica Acordurile de la Oslo (gândite ca o formă de provizorat), ca să mențină ocupația militară în Cisiordania, să încurajeze extinderile teritoriale ale coloniștilor religioși și să distrugă astfel o soluție viabilă pentru două state. Inclusiv din punct de vedere economic, realitatea impusă prin Acordurile de la Olso a fost un avantaj exploatat de Netanyahu. Din cauza limitărilor prevăzute chiar de aceste acorduri, economia palestinienilor este sortită a fi una slabă, de subzistență, dependentă total de Israel. Astfel, Netanyahu a încurajat această dependență prin a folosi forța de muncă ieftină a palestinienilor în agricultură și construcții pentru că nu au nicio alternativă acasă. Peste 110.000 de palestinieni din Cisiordania și în jur de 15.000 palestinieni din Gaza aveau în acest an permis de muncă pentru a intra zilnic în Israel și a munci pentru economia vecinilor cei puternici.
La cât de mult au „mușcat” coloniștii din teritoriile ce ar fi trebuit să revină viitorului stat Palestina, în acest moment, un stat pentru palestinieni devine un vis irealizabil. Indiferent câte umbre și nuanțe suportă acest conflict care durează de peste o sută de ani, există o certitudine în rândul experților în relații internaționale: anexările teritoriale ale coloniștilor evrei sunt ilegale potrivit dreptului internațional. Din acest motiv, relația premierului israelian cu administrațiile americane democrate au fost mai degrabă reci, întrucât democrații sunt mult mai exigenți în respectarea dreptului internațional, prin comparație de republicani, electoratul lor fiind format și din evangheliști protestanți.
De reamintit că Netanyahu a lucrat cu patru administrații prezidențiale diferite (Bill Clinton, Barack Obama, Donald Trump și Joe Biden) și toate au ajuns la eșec pentru ducerea la îndeplinire a soluției celor două state. De ce? O explicație poate fi găsită în viziunea personală a premierului israelian. Provenind dintr-o familie de evrei sioniști, acesta a transpus și în viziunea de politică externă a Israelului misticismul său religios. Ocupările teritoriale din rațiuni religioase au devenit politică de stat. În plus, partidul pe care îl conduce susține la nivel de doctrină ideile conservatorismului israelian. Partidele religioase extremiste pe care Netanyahu le-a invitat să formeze guvernul nu doar că au o influență informală mare asupra establishment-ului politic israelian, dar aceeași influență se regăsește și asupra societății lor. Spre exemplu, Israel este probabil singura democrație din lume în care nu există dreptul căsătoriei și divorțului civil, acestea fiind strict în atribuția rabinului.
Încăpățânarea coloniștilor evrei de nu renunța la pământurile ocupate abuziv s-a putut observa în momentul în care fostul premier israelian Ariel Sharon a decis retragerea unilaterală din Gaza. Deși Sharon a fost un hardliner de dreapta care s-au opus semnării Acordurilor de la Oslo, fostul premier a luat în anul 2005 decizia impopulară în rând electoratului conservator de a retrage nu numai armata, dar și coloniștii evrei din Gaza. Sharon avea în planul pe care nu a mai reușit să îl ducă la îndeplinire (din motive medicale) să retragă ulterior și coloniștii din Cisiordania ca să înceapă negociere reale de pace cu palestinienii.
Memorabile au rămas însă imaginile cu coloniștii evrei care au devenit violenți chiar cu armata lor pentru că nu doreau să părăsească Gaza. În acest context, greu de îndeplinit misiunea politică a unui viitor premier care să mai reușească un compromis de tipul lui Sharon. Ar putea exista o astfel de presiune pentru reformă din partea Administrației Biden, singurul actor internațional care chiar contează pentru Israel, dar nu se știe ce plan pe termen lung pentru Orientul Mijlociu au diplomații americani în ultimul an din mandatul lui Biden. În acest moment, Joe Biden nu a făcut publică nici o strategie privind procesul de pace.
De ce este greu ca scena politică palestiniană să se reformeze
De partea palestiniană, situația politică este la fel de complicată. În primul rând, clasa politică palestiniană este ilegitimă. Ultimele alegeri generale pentru președinție și legislativ au fost organizate în anul 2006. Din cauza faptului că Hamas câștigase alegerile, a existat un conflict militar între Fatah și Hamas, iar acesta din urmă s-a retras în Gaza, o fâșie aflată sub blocadă atât din partea Israelului, cât și din partea Egiptului. Din acel moment, scena politică palestiniană este divizată. Anii trecuți au existat două tentative de organizare a alegerilor generale, dar ambele au eșuat din cauza unor dispute politice între cele două mari facțiuni care doresc menținerea puterii în regiune. Fatah și Hamas nu s-au înțeles în împărțirea puterii. Din cauza regimului autoritar și a corupției din Cisiordania, facțiunea moderată Fatah se lasă greu reformată. Președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, are probleme de sănătate, având vârsta de 87 de ani, și-a pierdut demult carisma în rândul palestinienilor. Palestinienii au nevoie de un lider nou. Funcția lui Abbas este una foarte importantă pentru că el este actorul politic care negociază atât cu americanii și israelienii. Este cât se poate de clar că succesorul lui Abbas să fie un personaj agreat atât de israelieni și palestinieni, iar israelienii nu vor accepta să negocieze cu un palestinian care are sânge proaspăt pe mâni. Un personaj politic care s-ar calificat pentru acest post este Hussein al-Sheikh, omul din umbra lui Abbas, care a condus Autoritatea Generală pentru Afaceri Civile a Autorității Palestiniene. El a fost unul dintre contactele principale cu autoritățile israeliene în ceea ce privește chestiunile civile din Cisiordania.
Lucrurile se complică și mai mult în privința Hamas. Dacă pentru Statele Unite și Uniunea Europeană, Hamas este considerată o organizație teroristă, palestinienii percep Hamas drept organizația lor pentru eliberarea Palestinei de sub ocupația israeliană militară. Ba chiar la nivel de discurs unii palestinieni justifică violența asupra cetățenilor israelieni din cauza acestui regim de ocupație militare. Palestinienii se consideră un popor sub ocupație miliară din anul 1967, când Israel a ocupat Fâșia Gaza, Platoul Golan, Cisiordania și Peninsula Sinai. Deși imediat după Războiul de Șase Zile, Consiliul de Securitate ONU a emis rezoluția 242 cu caracter obligatoriu, ea nu a fost pusă niciodată în aplicare de către israelieni în privința palestinienilor. Momentul 1967 a devenit un reper important în negocierile pentru pace. De pildă, poziția diplomatică a UE pentru rezolvarea conflictului este revenirea la granițele la dinaintea războiului din 1967 cu ulterioare schimburi de terenuri echivalente, așa cum vor conveni ambele părți. În scenariul unui proces de pace, UE va recunoaște modificările aduse frontierelor de dinainte de 1967, inclusiv în ceea ce privește Ierusalimul, numai în cazul în care ambele părți convin astfel.
Revenirea la granițele dinaintea anul 1967 și negocieri agreate de ambele părți reprezintă însă o condiție greu de acceptat de către establishment-ul politic israelian. Ce este un fapt este că atât terorismul palestinian cât și ocupația israeliană militară ilegitimă sub care palestinienii sunt obligație să trăiască există.
Opinia mea este că, pentru ieșirea din acest impas, toată comunitatea internațională ar trebui să condiționeze ajutorul financiar și umanitar oferit palestinienilor de o reforma electorală. Palestinienii ar trebui presați să organizeze alegeri, dar în același timp să adopte o lege anti-terorism astfel încât cei care au participat la atentate violente să nu aibă dreptul de a candida. De partea israeliană, presiunea internațională, în special cea americană, pentru că securitatea Israel depinde de ajutorul anual militar oferit de Statele Unite, ar trebui să aibă legătură cu eliminarea partidelor religioase extremiste din Knesset și oprirea expansionismului teritorial.
Fără aceste două mari condiții, o reconciliere între părți pentru deblocarea procesului de pace este greu de implementat. Riscul major este ca, după ce războiul se va fi terminat, Gaza, distrusă după bombardamente, să fie abandonată, iar Hamas să preia controlul fâșiei exact cum s-a întâmplat după războiul din Gaza din 2014. Războiul informațional de acum nouă ani seamănă cu cel din prezent.
Potrivit unor surse Bloomberg, SUA şi Israelul iau în considerare posibilitatea de a crea o forţă multinaţională care ar putea include trupe americane, britanice şi franceze în Fâşia Gaza, în cazul în care forţele israeliene reuşesc să înlăture Hamas, dar fără a merge pe rezolvarea problemelor de fond, nimic nu se poate schimba în mod substanțial.
Revenirea la status-quo înseamnă perpetuarea cauzelor majore care generează terorismul palestinian, exact strategia eșuată a lui Netanyahu în lungul său mandat de premier.