Întâmplarea face să-mi încep activitatea jurnalistică, pe site-ul propriu, de Ziua Națională, zi în care se discută despre patriotism.
Probabil mulți dintre noi am încercat să înțelegem acest sentiment, mai ales că istoria noastră recentă, naționalist-comunistă, a plusat pe retorica patriotardă. Patriotismul, așa cum îl vedeam manifestat în spațiul public, era ca o prăjitură pe care nu o doream, dar care îmi era îndesată pe gât, cu argumentul prefabricat că e bună.
Un discurs exagerat-pompos și, de foarte mult ori, fals, de a exhiba niște sentimente referitoare la țară, care a dus, în timp, la o reacție de respingere a generațiilor tinere educate în spiritul liberal-democratic.
Cei care obișnuiesc să îngroașă discursul patriotard nu știu, de fapt, să rostească melodia naturaleții, pentru că, populismul, în materie de sentimente, înseamnă să pretinzi, într-un mod demonstrativ, că simți mai mult decât simți în realitate. Și de ce ai face asta?
De fiecare dată când am fost întrebată, de-a lungul timpului – crezi în patriotism, există, în mod natural, acest sentiment? – răspunsul meu a fost categoric nu, ca reacție de respingere la acest val de populism vulgar și ostentativ care mi-a asfixiat tinerețea.
Totuși, trebuie să recunosc că m-a intrigat această trăire și am vrut să-o înțeleg, mai ales că, în experiența cu cetățenii străini, de pildă, cu americanii– directă sau în filme – am observat că există și o formă de manifestare autentică a acestui sentiment.
Ce ar putea să însemne patriotismul? Apelul la istoria națională și la anumiți lideri politici din trecut care au avut un rol în formarea României Mari, așa cum se obișnuiește la noi de Ziua Națională? Deși mulți consideră că acest ar fi răspunsul, pe mine nici acesta nu mă convinge.
Faptul că trebuie să-ți cunoști istoria țării este, mai degrabă, o obligație sau o formă de civilizație, dar nu este o formă de manifestare directă a dragostei. Da, poți respecta sau te poate inspira un personaj istoric, dar nu văd cum el te-ar putea convinge să devii patriot. De multe ori, ne inspiră la fel de mult lideri politici străini și nu e nimic rău în sine.
Felul în care ne este conservată istoria, modul în care ne este ea predată, portretele liderilor politice pe care le descoperim în cărți, toate acestea țin de o disciplină în sine. Ea se numește istorie și avem suficienți istorici care fac acest lucru cu profesionalism.
Și, atunci, ce ar însemna dragostea de țară?
Dragostea față de alți oameni este un sentiment eminamente empiric. Nu trebuie să îți spună nimeni când iubești, pentru că simți și descoperi singur. Drept urmare, cum s-ar putea manifesta ea în raport cu un concept abstract, cum este o țară?
Părerea mea este că, în ambele cazuri, apar două semne distincte:
- atașamentul;
- grija/atenția.
Atașamentul înseamnă să simți o formă de duioșie, iar mai târziu, poate de nostalgie, după locurile în care ai crescut și de care te leagă amintiri. Dacă ai crescut la țară, asta înseamnă dealurile, munții, pădurile, prunii, căsuțele cu accent tradițional, bunicile, drumurile înnoroiate, curțile și tot ce a format universul tău la un moment dat. E o madlenă românească de care ți-e drag să-ți amintești. De multe ori dragostea de țară se traduce prin dor, atunci când nu mai ești în acele locuri.
Mai înseamnă să îți placă să bați un munte, într-o zi de vară, să rămâi ușor încremenit când pelicani, la câțiva metri de tine, își convoaie aripile, pe un canal din Deltă. Înseamnă o casă de patrimoniu, reușit conservată, pe strada unui oraș, pe lângă care ți-e drag să treci. Înseamnă fotografia unui loc de care te simți, în mod inexplicabil, familiar. Pe care o cunoști atât de bine și în care te integrezi fără să faci nici cel mai mic efort.
Iar grija?
Atunci când vorbim de dragoste de țară, grija se traduce prin acel sentiment că aparții unei comunități și că dorești să ai și tu o mică contribuție ca viața împreună să meargă spre un bine. Înseamnă să vrei să faci parte din acel țesut social care ține o comunitate în viață și îi dă un sens. La fel ca în microsmosul familial, ea presupune, uneori, efort și dedicație.
Dacă urmărim acești doi indicatori la cei de lângă noi, observăm că ei, de fapt, se manifestă frecvent. Mulți dintre noi vrem să trăim bine împreună, alimentați de idealuri diverse. Și multora dintre noi ne place acest spațiu numit România. Multora ne pasă.
Nu e obligatoriu să împachetăm aceste forme de manifestare a dragostei într-un concept rigid și pompos care, mai degrabă, ne stârnește repulsie și ne amintește de ipocrizia totalitarismului, care nu ne-a permis să ne comportăm și să fim noi înșine, într-un mod autentic, ci doar să mimăm ceva ce nu simțeam. Nu este nevoie de cuvinte mari ca să ne pese ce se întămplă în țară.
Câtă vreme există, încet-încet, grija, atenția și atașamentele noastre se reflectă și asupra destinului acestui spațiu, numit România.
La mulți ani, tuturor!