Atacul terorist Hamas împotriva Israel, fără precedent în istoria acestui stat din cauza numărului uriaș de victime, a devenit un punct critic nu neapărat în perspectiva consecințelor regionale, greu de estimat din cauza complexității Orientului Mijlociu, ci strict față de strategiile de politică externă impuse de premierul Benjamin Netanyahu în lungul său mandat de premier. Într-un discurs ținut în Parlamentul israelian, în anul 2018, Netanyahu argumenta că Israel a traversat „un deceniu minunat” sub conducerea sa. Să fie oare astfel? Expertul Amnon Aran susținea, în analiza sa privind evoluția politicii externe israeliene de la sfârșitul Războiului Rece și până în prezent, că politica teritorială expansionistă condusă de Netanyahu asupra Palestinei îl va transforma pe liderul israelian într-un Napoleon: ” Israelul lui Benjamin Netanyahu ar putea fi comparat cu Marea Armată a lui Napoleon Bonaparte. Napoleon, în 1812, pare că își conduce țara de la o victorie la alta, într-o perioadă în care, se poate spune, Israelul a ajuns la apogeul puterii sale. Cu toate acestea, similar cu avansurile lui Napoleon asupra Rusiei, s-ar putea la fel de bine ca aceste triumfuri să conducă Israelul spre propria sa iarnă grea”. Or ceea ce se întâmpla azi în Israel este exact „iarna grea” preconizată de Aran acum doi ani, când acesta și-a publicat cartea.
De ce acest eșec grandios israelian de politică externă și de securitate regională? În esență, există două mari cauze:
- Netanyahu a desconsiderat ani de zile palestinienii, încurajând politica teritorială expansionistă a coloniștilor israelieni, împingându-i pe palestinieni, în contrareacție, către fundamentalismul terorist palestinian. Prin politica de anexări ilegale, Netanyahu a îngropat deliberat soluția celor două state. De altfel, încă din anul 2013, mulți experți din structurile de securitate ale Israelului, cum ar ministrul Apărării Ehud Barak, fostul șef Mossad, Meir Dagan și fostul șef Shin, Yuval Diskin, au explicat că frustrarea „enormă” a palestinienilor ar putea genera un conflict. În esență, aceștia explicau că nerezolvarea conflictului israeliano-palestinian este un „dezastru” din două motive esențiale: amenință direct natura evreiască și democratică a statului israelian și subminează sprijinul aliaților occidentali pentru Israel.
- Netanyahu a crezut că va putea normaliza relațiile cu statele arabe din regiune fără să mai ia în calcul „problema palestiniană”, considerându-i prea slabi pe palestinieni pentru a mai conta în lumea arabă. Strategia lui Bibi a constat în a se „împrieteni” cu dușmanii tradiționali ai Iranului, cum este cazul Arabiei Saudite, cum de altfel a și anunțat într-un discurs ținut la ONU în anul 2013. În mod evident, palestinienii sunt slabi, prin comparație cu forța pe care o aveau în perioada Războiului Rece, însă disprețul lui Bibi față de ei i-a transformat în pradă ușoară pentru Iran care nu a făcut decât să le speculeze și mai mult setea de răzbunare. Atacul terorist grotesc al Hamas asupra civililor israelieni reprezintă la nivel simbolic răzbunarea teroriștilor palestinieni, împinși de la spate de către Iran. Un Iran puternic în teritoriile palestiniene intră în contradicție cu interesele de securitate ale Israelului, logic ar fi fost ca leadershipul politic israelian să atragă palestinienii spre ei, prin diverse concesii, nu să îi ostilizeze până în punctul în care îi împing în brațele Iranului. În același timp, Arabia Saudită a făcut un pas înapoi în aceste zile și nu mai dorește pe moment normalizarea relațiilor diplomatice cu Israel, tocmai pentru că Israelului i-a explodat în față nerezolvata problemă palestiniană. Cine a pierdut în urma acestei strategii? Israel.
Este de notorietate, pentru cunoscătorii conflictului israeliano-palestinian, faptul că, în mandatele lui Bibi, administrațiile americane democrate s-au poziționat mult mai distant față de Israel din cauza încăpățânării guvernului israelian de a nu respecta dreptul internațional în privința teritoriilor disputate în conflict, pe când cele republicane (atingând o culme în mandatul de patru ani al lui Donald Trump) au încurajat coloniștii evrei să captureze teritorii palestiniene.
Pentru a înțelege despre ce vorbim, potrivit Națiunilor Unite, aproximativ 700.000 de coloniști trăiesc în 279 de așezări din Cisiordania și în Ierusalimul de Est, față de 520.000 câți erau în anul 2012. Numărul coloniștilor a crescut considerabil. Peste 3 milioane de palestinieni care trăiesc în aceeași zonă sunt supuși regimului militar israelian care, potrivit unor ONG-uri specializate în drepturile omului, echivalează cu o politică de apartheid.
De altfel, până la momentul atacului terorist, Administrația Biden a avut o politică extrem de rece față de guvernul de extremă dreapta condus de Netanyahu. Reîncălzirea relațiilor americano-israeliene din aceste zile reprezintă traversarea unui moment de criză acută, însă punctele divergente de viziune vor rămâne în același timp prezente. Experții israelieni au atras atenția în acest an că Netanyahu a cedat atât de mult în favoarea dreptei religioase încât mulți se temeau că țara va aluneca spre teocrație. Shin Bet, Agenția israeliană de securitate internă, a identificat polarizarea populației israeliene ca fiind preocuparea internă principală. „Revendicările interne ale comunității evreiești ultraortodoxe dăunează unității naționale, iar resentimentele majorității laice față de privilegiile acordate minorității ortodoxe în creștere – scutirea de serviciul militar și, în practică, chiar și de muncă – au afectat coeziunea socială pe care statul israelian s-a bazat atât de mult timp”, explică John Chipman într-o analiză publicată pe site-ul think tankului IISS. Mai mult, radicalizarea societății palestiniene nu este nici ea în interesul statului Israel. În fapt, în ultimul deceniu am asistam la radicalizarea ambelor societăți, atât israelienă, cât și palestiniană.
Un sondaj de opinie realizat în septembrie 2023 a arătat că 53% dintre palestinieni susțin rezistența armată împotriva Israelului. Liderul Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, este prost cotat în sondaje, iar eventualitatea unor alegeri prezidențiale, majoritatea palestinienilor din Cisiordania și Gaza au declarat că l-ar vota pe liderul Hamas, Ismail Haniyeh, în detrimentul lui Abbas. Detalii despre sondaj aici. De altfel, aceasta este una dintre cauzele eșecului organizării alegerilor în Cisiordania, deși alegerile nu se mai pot amână pentru mult timp, din cauza vârstei înainte a lui Abbas. Atât Fatah, cât și Hamas, nu mai au o putere politică legitimă în teritoriile palestiniene, câtă vreme ultimele alegeri generale s-au petrecut în anul 2006.
Singura soluție pentru a detensiona relațiile israeliano-palestiniene pe termen lung este o strategie graduală de oferire de drepturi, libertăți și oportunități economice pentru palestinienii din Cisiordania și Gaza și punerea la punct a unui nou acord de cooperare în privința combaterii terorismului între Israel și Cisiordania, așa cum s-a mai întâmplat și în trecut, sub supraveghere americană. Operațiunea militară a Israelului din aceste zile de a destructura total Hamas în Gaza vine la pachet cu o mare dilemă: dacă Hamas va fi destructurat, ce facțiune politică din Gaza va prelua puterea? Opțiunile rămase arată mai dezastruos chiar și decât Hamas, tocmai pentru că Gaza a ajuns un cuib al unor diverse facțiuni islamice fundamentaliste. În condițiile în care comunitatea internațională se arată extrem de refractară față de această problemă, iar la nivelul ONU nu se caută o soluție pentru o administrare temporară a fâșiei, viitorul pentru cetățenii israelieni arată mai degrabă sumbru, tocmai pentru că pe termen lung, nimeni nu le poate garanta că terorismul din Gaza nu va recidiva.
Singura soluție pentru Israel este să recunoască că viziunea lui Netanyahu de gestionare a conflictului a fost un eșec pe linie, facțiunile de extremă dreaptă să facă un pas în spate, ca o formă de concesie pentru palestinieni, iar viitorul guvern să găsească câteva linii liberale, de detensionare, acolo unde se mai poate, a traumatizantelor relații israeliano-palestiniene. Traumele dintre ei sunt vechi, generaționale, inimaginabil de dureroase, dar toți recunosc că soarta lor este să găsească o metodă de conviețuire pașnică împreună. Ura generează ură, iar această spirală a violenței trebuie cumva oprită.