Condiționarea beneficiilor statutului de membru NATO de respectarea valorilor statului de drept ar putea fi o prioritate a Administrației Biden. Noul subsecretar de stat, Victoria Nuland, susține această abordare într-un raport publicată în decembrie 2020, intitulat Stronger Together. A Strategy to Revitalize Transatlantic Power .
La nivelul NATO, eventualele penalizări ar putea îmbrăca forma restricționării si limitarii participării la exercițiile comune, a accesului la pozițiile importante din cadrul alianței și chiar înghețarea investitiilor în infrastructura de apărare de pe teritoriul eventualelor state problemă, explică într-un interviu, pentru acest site, Octavian Manea, jurnalist specializat în securitate euro-atlantică. O astfel de inițiativă ar pune în șah state membre NATO, precum Turcia, Ungaria sau Polonia.
O dezbatere asemănătoare există și la nivel UE, prin implementarea unui mecanism realizat de Comisia Europeană, cu ajutorul căruia dorește să condiționeze absorbția fondurilor europene de respectarea principiilor statului de drept de către toate statele membre.
Octavian Manea explică noutățile pe care Administrația Biden le va aduce pentru România și ce vor mai păstra americanii din strategia clasică a Statelor Unite asupra Flancului Estic.
Cât de mult se va schimba agenda USA în România în timpul Administrației Biden? Care este specificul ei?
Cred că putem face anumite extrapolări în legătura cu viitoarele accente pe care le va avea administrația Biden, nu doar în relația cu România dar cu regiunea extinsă, pornind de la câteva dintre nominalizările făcute. Ideea de fond pe care Joe Biden a folosit-o în campanie a fost cea de “liga” sau “alianță” a democrațiilor ceea ce sugerează o formulă (de văzut cât de realistă este această solidaritate a democrațiilor) de competiție cu marile puteri revizioniste văzută prin filtrul “democracy-first”. Desigur o astfel de platformă trebuie înțeleasă în sens flexibil, cu geometrie variabilă, deseori informală și chiar funcționând sub o logică de tipul misiunea definește coaliția.
Revenirea pe poziția a treia din Departamentul de Stat a Victoriei Nuland probabil întărește sau chiar anunță o astfel de direcție normativă. Foarte interesante din această perspectivă sunt câteva elemente pe care le semnalează într-un raport publicat în decembrie 2020 (Stronger Together. A Strategy to Revitalize Transatlantic Power) unde este co-semnatară uneia dintre secțiuni, centrată pe Securitate și Aparare. Acolo vedem câteva accente și formulări deja consacrate precum “corupția ucide democrația” sau buna guvernare este o chestiune de securitate națională. Pe lângă nuanțele clasice, “noutatea”, să îi spunem așa, o reprezintă ideea de creionare a unor mecanisme de sancționare a membrilor care încalcă valorile fundamentale ale NATO. Se vorbește chiar despre condiționarea beneficiilor statutului de membru al NATO de sănătatea democrației interne, de condiții precum – independența justiției, a pluralismului politic, alegeri libere și corecte.
La nivelul NATO eventualele penalizări ar putea îmbrăca forma restricționării si limitarii participării la exercițiile comune, a accesului la pozițiile importante din cadrul alianței și chiar înghețarea investitiilor în infrastructura de apărare de pe teritoriul eventualelor state problemă. Aceasta este o idee tot mai prezenta în dezbaterea din Statele Unite, de exemplu sprijinită chiar de Robert Gates (un veteran al administrațiilor republicane și timp de doi ani la vîrful Pentagonului în timpul primei administrații Obama) într-un editorial publicat, recent, în New York Times cu recomandări pentru noua administrație. Dar odată intrat pe un astfel de teren sensibil, s-ar putea ca efectul să fie unul de bumerang contribuind la alienarea unor state pivot și la fragmentarea flancului estic.
Mai este o componentă care prinde contur atunci când ne uităm la cei care se află în apropierea președintelui Biden și în diverse poziții influente ale administratiei: accentul pe apărarea hibridă, pe securizarea internă, pe investițiile în mecanisme defensive și anticorpii care asigură reziliența democrațiilor tot mai vulnerabile la dezinformare și la operațiunile care intră în categoria influenței maligne (cyber-hacking, atacuri cognitive sub forma infodemiilor, subversiune societală inclusiv prin instrumentalizarea rețelelor de crimă organizată și spălare de bani). Este foarte probabil un specific, o tendință, o pledoarie care se va accentua în lumea post-COVID.
În general, lentila celor cu influență în administrație este una care plasează valorile democrațiilor liberale în centrul competiției globale împotriva autocrațiilor. O arată pe larg un raport publicat, în octombrie, anul trecut (sugestiv intitulat Linking values and strategy. How democracies can offset autocratic advances) din al cărui task force au făcut parte – Jake Sullivan – Kurt Campbell – Laura Rosenberg (toți aflați astăzi la Casa Albă), Kathleen Hicks – Kelly Magsamen (la Pentagon), Derek Chollet – Samantha Power (la Departamentul de Stat).
USA vor acorda mai multă atenție României ținând cont de faptul că noul președinte Joe Biden cunoaște România? Biden a avut câteva vizite aici în perioada Administrației Obama.
Totul va depinde de ponderea pe care zona Marii Negre și Flancul Estic al NATO le vor avea în prioritățile strategice ale administrației. Cred ca dezbaterea din Wahington a evoluat mult, în ultimii ani, din aceasta perspectivă, inclusiv sub impactul unor multiple task-force-uri dedicate Mării Negre. Se vede un nou accent pe Marea Neagra la nivelul experților, a think-tank-urilor și mai ales a Congresulului. Un lucru este cert – Joe Biden este bine familiarizat cu regiunea, a fost de două ori în România în 2009 și 2014, și să nu uităm că rolul său nu a fost nici pe departe unul simbolic (precum cel asociat vicepreședintilor tradiționali), ci s-a implicat activ în multiple dosare (relația cu Europa Veche, cea cu Europa de Est, Ucraina). A jucat un rol important inclusiv în chestiunea scutului anti-racheta (de amintit că Deveselu și România nu existau pe harta proiectului avansat inițial de administrația Bush). În același timp, România are un “asset” simbolic în persoana fostului ambasador Mark Gitenstein, care cunoaște bine România și s-a aflat în apropierea președintele Biden vreme de decenii (“He has a direct line to me” obișnuia să spună despre Gitenstein). Cred că trebuie să rămânem optimiști. La prima vedere pare o convergență de elemente de bun augur.
Dar dacă privim dintr-o lupă mai largă, asupra Flancului Estic ca ansamblu?
Este încă foarte devreme să vorbim despre schimbări concrete imediate. Dar trebuie reținute câteva dintre declarațiile făcute, recent, de cei care vor avea decizia, de exemplu la vârful Pentagonului. Anul trecut (pe când se afla la CSIS unde coordona programul de securitate internațională), Kathleen Hicks, viitorul număr doi de la Pentagon a criticat destul de viguros retragerea trupelor americane din Germania, văzută mai degrabă ca o măsură punitivă îndreptată împotriva Berlinului decât una fundamentată strategic. Iar în interpelarea din Senat din timpul audierii pentru poziția de sef al Pentagonului, Lloyd Austin a promis că una dintre prioritățile sale va fi evaluarea distribuției forțelor americane și NATO în zona Mării Negre și în Estul Mediteranei considerate esențiale pentru a descuraja o agresiune rusă. Totodată Tony Blinken a semnalat în audierea din 19 ianuarie că, sub conducerea sa, Departamentul de Stat ar păstra linia lui Mike Pompeo de sancționare a firmelor care participă în proiectul Nord Stream 2 pentru a descuraja finalizarea gazoductului (construit în proporție de peste 90%). Toate sunt elemente cu impact pentru flancul estic.
În același timp sunt câteva variabile pe care administrația nu poate să le ignore.
Contextul politic postelectoral rămâne unul foarte complicat, cu o America profund polarizată, aflata încă sub șocul pandemiei cu imensele sale costuri umane și economice, ceea ce va forța administrația să privească destul de mult spre interior.
Se va restrânge spațiul de manevră economică al Pentagonului, în noul context pandemic?
Sunt presiuni puternice din ambele partide pentru o diminuare cu 10% a bugetului apărării, inclusiv pe fondul exploziei deficitului federal. Dar acest lucru ar implica ajustari profunde la nivelul strategiei Pentagonului (Strategia Națională de Apărare – NDS) elaborată de Jim Mattis în 2018, documentul care guvernează logica angajamentelor operaționale americane globale, inclusiv prezența din Indo-Pacific și Europa. Premisa de bază de la care pornește NDS-ul este aceea că pentru a reorienta Departamentul Apărarii pe competiția cu marile puteri este nevoie de o creștere anuală reală de minim 3% a bugetului Pentagonului. O scădere va pune sub semnul întrebării constructul de bază: de a menține o capacitate suficientă pentru a câștiga un război și de a descuraja un altul. Aici este miezul discuției viitoare, pentru că dacă nu mai există sursa bugetară care să susțină un astfel de construct, noua echipa va fi obligată să facă alegeri tectonice – fie redimensionarea structurii forțelor militare (inclusiv a prezenței globale), fie să scadă capacitatea de pregătire și alertă operațională, fie să taie de la modernizare (un imperativ care nu mai poate fi amânat).
Modul în care se vor doza aceste alegeri ne va spune multe despre riscurile pe care administrația Biden este pregătită să și le asume și cu ce impact asupra teatrelor operaționale principale. Atunci vom vedea și cuantumul destinat Inițiativei Europene de Descurajare (activată după anexarea Crimeii și consolidată masiv în timpul administratiei Trump dar intrată deja pe un trend descrescător), programul esențial care a asigurat ample investiții în securizarea flancului estic.