Ups and downs of  enlargement process. Even though the enlargement was a priority for the German EU Presidency, no progress was reported in the negotiations on the accession of Albania and North Macedonia during the six months of German mandate. On the contrary, on January 1, when Portugal took over the EU Presidency from Germany, the expectations about enlargement were far lower than when its predecessor took this role. [1] Bulgaria blocked EU ministers’ talks on North Macedonia starting negotiations with the EU in November 2020. Nor Albania has begun its accession negotiations. These steps back are not the first symptoms of „the enlargement fatigue”, as the experts on European studies labelled it. A year earlier, French President Emmanuel Macron also rejected the formal opening of negotiations on EU membership for these two Balkan countries, sending a warning to the other aspiring candidate countries and the rest of the world that the EU has reached a critical point regarding the

enlargement process. As the UK has agreed to leave the EU, the debate about the limitations of the enlargement mechanism is all the more relevant. Brexit is the first experience for which there is still no specific concept contrary to the term enlargement. But the precedent has been set. The wave of skepticism regarding the enlargement mechanism has also increased as a result of dissatisfaction of some Western countries with illiberal regimes emerging from Poland and Hungary. At a time when the European Commission is trying to impose a rule of law mechanism for cutting funds to the governments that do not respect the rule of law, do the Balkan countries still have realistic chances of joining the EU? How the enlargement process started From a legal approach, the enlargement process was based on a principle written into the Rome treaty of March 25, 1957, Articole 237 - „any European State may apply to become a member of Community”. This…

Condiționarea beneficiilor statutului de membru NATO de respectarea valorilor statului de drept ar putea fi o prioritate a Administrației Biden. Noul subsecretar de stat, Victoria Nuland, susține această abordare într-un raport publicată în decembrie 2020, intitulat Stronger Together. A Strategy to Revitalize Transatlantic Power . La nivelul NATO, eventualele penalizări ar putea îmbrăca forma restricționării si limitarii participării la exercițiile comune, a accesului la pozițiile importante din cadrul alianței și chiar înghețarea investitiilor în infrastructura de apărare de pe teritoriul eventualelor state problemă, explică într-un interviu, pentru acest site, Octavian Manea, jurnalist specializat în securitate euro-atlantică. O astfel de inițiativă ar pune în șah state membre NATO, precum Turcia, Ungaria sau Polonia. O dezbatere asemănătoare există și la nivel UE, prin implementarea unui mecanism realizat de Comisia Europeană, cu ajutorul căruia dorește să condiționeze absorbția fondurilor europene de respectarea principiilor statului de drept de către toate statele membre. Octavian Manea explică noutățile pe care Administrația Biden le va aduce pentru

România și ce vor mai păstra americanii din strategia clasică a Statelor Unite asupra Flancului Estic. Cât de mult se va schimba agenda USA în România în timpul Administrației Biden? Care este specificul ei? Cred că putem face anumite extrapolări în legătura cu viitoarele accente pe care le va avea administrația Biden, nu doar în relația cu România dar cu regiunea extinsă, pornind de la câteva dintre nominalizările făcute. Ideea de fond pe care Joe Biden a folosit-o în campanie a fost cea de “liga” sau “alianță” a democrațiilor ceea ce sugerează o formulă (de văzut cât de realistă este această solidaritate a democrațiilor) de competiție cu marile puteri revizioniste văzută prin filtrul “democracy-first”. Desigur o astfel de platformă trebuie înțeleasă în sens flexibil, cu geometrie variabilă, deseori informală și chiar funcționând sub o logică de tipul misiunea definește coaliția. Revenirea pe poziția a treia din Departamentul de Stat a Victoriei Nuland probabil întărește sau chiar anunță o astfel de…

Un alt condamnat definitiv, fostul europarlamentar PDL, Marian Zlotea, îngroașă rândurile celor care fug din țară, pentru că nu doresc să-și ispășească pedeapsa într-o închisoare din România. A sfida sentințele definitive, căutând adăpost prin diverse țări, uneori chiar țări UE, a devenit deja un fenomen în rândul infractorilor privilegiați. România, pentru a nu primi emblema de stat slab, ar fi trebuit deja să aibă pe lista de priorități a Ministerului Justiției și Afacerilor Externe deopotrivă această problemă și, pe lângă componenta de cooperare internațională judiciară, să acționeze susținut și la nivel politic și diplomatic. Guvernarea PNL a făcut puțin spre nimic în acest sens anul trecut, iar noua Coaliție PNL-USR PLUS-UDMR nu mai are nicio scuză pentru a dosi această problemă sub preș. Vorbim de un fenomen, nu de cazuri izolate. Este deja rușinoasă o ridicare neputincioasă de brațe, cum ne-au obișnuit politicienii din ultimii ani, în condițiile în care atunci când clasa politică a dorit aducerea în țară a

unor infractori, autoritățile s-au pus în mișcare, iar aceștia au fost aduși. Omar Hayssam, din Siria, Nicolae Popa, din Indonezia sau Mihail Boldea din Kenya sunt exemple de notorietate, iar ei au fost aduși în țară, în lipsa unor tratate de extrădare cu respectivele țări în care ei se refugiaseră. Sau fostul director al CFR, Mihai Necolaiciuc, adus în țară, în 2011, decretul privind predarea sa fiind semnat de către secretarul de stat american Hillary Clinton, după ce procurorul general al Romaniei, de atunci, Laura Codruta Kovesi, efectuase o vizită oficiala în Statele Unite. În schimb, lista fugarilor internațional despre care statul român nu și-a manifestat interesul să-i readucă în țară este mult mai lungă: Interlopul Romeo Ursu, cunoscut sub numele de Boerică, fugit de 12 ani în Iordania, după ce a primit două condamnări definitive, posta, anul trecut, pe pagina sa de Facebook mesaje ironice la adresa autorităților din România, care nu au reușit extrădarea sa.        România nu…

The Israeli-Palestinian conflict is one of the most problematic conflicts in the world, not because it was one of the deadliest, but because it is one of the longest-running conflicts and the most intractable. Despite many diplomatic efforts that have lasted for decades, it remains unresolved, feeding violence and hate on both sides. This conflict has also a unique specificity in the world: on every May 14, the Israelis celebrate the independence of the state of Israel, and a day later, only a few tens of kilometers away, their Palestinian neighbors commemorate a day of sadness, marked as the "catastrophe" – Nakba. In my essay I will try to explain why Jews and Palestinians could not find a secure way to live together, which were the most critical failed events of the great powers to solve the „Palestine problem” during the interwar period and how the Jews managed to declare the independence of the state of Israel. As Israeli novelist

Amos Oz once put it, „The Israeli-Palestinian conflict is a tragedy; it is a clash between right and right. And therefore it’s not black and white. Sometimes, recently it is indeed a clash between wrong and wrong[1]”. The Israeli-Palestinian conflict has no clear beginning. Jews and Arabs had been peacefully coexisting for centuries in the Ottoman Empire. The conflict slowly developed over time and the tensions gradually escalated at the end of the nineteenth century. The evolution of Zionism For a start, it is absolutely necessary an explanation of what the Zionist movement means in order to understand the history of the establishment of the state of Israel. The word “Zion” is a placename in the Hebrew Bible and it refers to one of the hills of ancient Jerusalem. Sometimes it applied to Jerusalem itself. The Zionist movement encompasses a large of different beliefs, from the spiritual ones to the nationalist secular ones. Religious Jews believe that the land of…

În timp ce multe biblioteci publice sau arhive din țară au găsit soluții pentru a nu-și abandona cercetătorii și a le oferi acces la sălile de lectură, Biblioteca Academiei Română nu a dorit să-și deschidă ușile publicului nici măcar o zi, din martie 2020, când a fost instituită starea de urgență, și până în prezent. Și nici nu are de gând s-o facă. Pandemia a afectat toate sectoarele profesionale, iar cercetarea socio-umană nu este o excepție. Imediat după terminarea stării de urgență și intrarea în cea de alertă, mai multe ordine ale Ministerului Culturii și Sănătății au transmis instituțiilor de cultură și bibliotecilor un set de recomandări și regulile de prevenție pentru a putea redeschide gradual activitatea pentru public. Ultimul dintre ele este ordinul nr. 3245/1805/2020 din 19 octombrie 2020, emis de Ministerul Culturii. Din păcate, la nivel național nu a existat o strategie coerentă privind deschiderea graduală sau închiderea, după caz, a acestora, iar decizia a fost luată de

către conducerea fiecărei instituții în parte. Neexistând un set clar de norme care ar trebui îndeplinite ca instituția să poată funcționa pentru public, ce am remarcat, în discuțiile telefonice cu directori de biblioteci publice și arhive, este că factorul hotărâtor a constat în personalitatea managerului. Managerii care nu au dorit să blocheze cu totul cercetarea umanistică au încercat să găsească soluții cercetătorilor pentru a le furniza documentele sau lucrările solicitate, iar alții nu au dorit să se adapteze cu nimic la noul context pandemic. Iar blocajul a fost total. Un exemplu pozitiv este Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) care, după terminarea stării de urgență, și-a adaptat sala de lectură, a impus un set de reguli ( număr limitat de cercetători în sală, distanțare de 2 metri între ei, programare prealabilă și solicitare prin email privind tema de studiu). Cel mult zece cercetători pe zi au avut acces în sala de lectură a CNSAS, de la deschiderea acesteia, după…

Israel, o țară relativ mică, cu o populație de aproximativ 9,3 milioane locuitori, a devenit, peste noapte, un model, în întreaga lume, pentru rata galopantă de vaccinare. Din 20 decembrie 2020, momentul în care autoritățile israelieni au început campania de vaccinare pentru cadrele medicale și populația vulnerabilă cu vârstă peste 60 de ani, și până azi, a fost depășita cifra de un milion de israelieni vaccinați. Asta înseamnă că 11,55% din populația totală a fost deja vaccinată, iar premierul Benjamin Netanyahu estimează că până la sfârșitul lunii ianuarie, 2,25 milioane de israelieni vor fi fost deja vaccinați. Obiectivul autorităților israeliene este să atingă imunitatea în masă spre sfârșitul primăverii. Potrivit Our World in Data, un site administrat de Oxford University, primul loc la rata de vaccinare per capita îl ocupă detașat Israel, urmat de Bahrain ( 3,45%), de Marea Britanie ( 1,39%) și Statele Unite (0,84%). Media mondială este de 0,13%. Premierul Benjamin Netanyahu, al cărui viitor politic părea precar

nu cu puțin timp în urmă, speră că acest sentiment de unire națională, pentru realizarea acestui obiectiv, ar putea să-i aducă și salvarea politică, prin câștigarea unui scor electoral bun la alegerile din luna martie a acestui an. „După crize, israelienii își distrug, adesea, guvernele; în timpul unei provocării, în schimb, israelienii se arată uniți, chiar și la urna de vot”, explică analistul Daniel Gordis. La începutul acestei luni, după ce Pfizer a publicat rezultate preliminare pozitive, premierul israelian  declara că a lucrat „24 de ore din 24” pentru a încheia un acord cu compania farmaceutică, pentru a acumula stocuri de vaccin din timp. Israelienii au resimțit greu cele două perioade de lockdown, care au nemulțumit, în special, electoratul tradițional religios, de dreapta, pe care se bazează la vot Netanyahu. Țara se află sub al treilea val de restricții, iar campania de imunizare în masă, pe care și-a propus-o, în timp record, pare a fi ultimul său colac de salvare…

Cel mai important test de maturitate politică pe care îl va da USR PLUS, anul viitor, va fi felul în care această formațiune politică va gestiona portofoliul Justiției, ocupat de useristul Stelian Ion. În ultimii zece ani, justiția a avut un rol major în reconfigurările de pe scena politică și, din cauza intereselor politice, nici acum nu reușește să-și găsească un curs firesc. În ciuda promisiunilor populiste ale Guvernului Orban, anul 2020 a fost, mai degrabă, un an al dezamăgirilor pentru magistrații reformiști, din cauza duplicității fostului ministru, Cătălin Predoiu, care a legitimat, în funcțiile importante din parchete, nume compromise de procurori. E deja de notorietate faptul că nici măcar după ce Giorgiana Hosu și-a dat demisia de la șefia DIICOT, ca urma a condamnării soțului său, ministrul Predoiu nu s-a distanțat de această alegere, din contră, i-a luat apărarea acesteia chiar și în ultimul moment al acceptării demisiei. Tandemul Predoiu-Iohannis nu a fost nici pe departe unul pro justiție,

așa cum s-a autolegitimat, pentru câștigarea electoratului sensibil la temele justițiare, ci mai degrabă unul al compromisului. Atât Cătălin Predoiu, cât și președintele Iohannis, au pariat pe vechile rețele de magistrați fideli perioadei DNA-SRI, care, în noua paradigmă, și-au schimbat puțin culoarea părului, pentru adaptare, nu și năravul de a fi receptivi la semnalele și dorințele clasei politice.   Din această perspectivă, dacă Stelian Ion va fi consecvent pozițiilor pe care le-a avut în opoziție, nu va putea fi pe linia prezidențială, lucru care îi va îngreuna și mai mult mandatul. Faptul că Secția Specială pentru investigarea magistraților trebuie desființată este deja un subiect fumat. Argumentele în favoarea desființării acesteia sunt atât de clare, încât singurul lucru care a mai rămas este ca în prima lună a lui 2021 să fie votată în Parlament dizolvarea acesteia. O altă prioritate pentru prima parte a anului viitor este nominalizarea unui procuror competent pentru șefia DIICOT. Stelian Ion a avansat ideea de a…

Mecanismul prin care Comisia Europeană dorea să condiționeze absorbția fondurilor europene de respectarea principiilor statului de drept se amână până când Curtea Europeană de Justiție se va pronunța asupra legalității lui. Acest compromis politic, realizat prin intermediul Consiliului European, dă o victorie, pe moment, Ungariei și Poloniei, care blocaseră, inițial, bugetul UE dedicat următorilor șapte ani, ca semn de protest față de această condiționalitate. Miza bugetului consta în angajamente în valoare de 164 de miliarde de euro și plăți în valoare de 166 de miliarde de euro, potrivit unui comunicat remis de Comisia Europeană. Prin jocul politic făcut de Consiliul European, Ungaria și Polonia vor câștiga timp pentru a cheltui banii europeni fără a fi sancționate de către Comisia Europeană, mai ales că cele două țări sunt țări probleme care au generat dispute mari în interiorul UE privind respectarea independenței sistemului judiciar și principiului separației puterilor în stat. Pentru reamintire, Curtea de Justiție a UE a decis recent, în procesul cunoscut drept

Comisia Europeană vs Ungaria, că autoritățile maghiare (Guvernul Viktor Orban) au încălcat legile UE și acordurile internaționale prin măsurile impuse în mediul universitar care au dus la decizia Universității Central Europene să își mute activitatea de la Budapesta la Viena. Aceeași Curte de Justiție a UE a luat, anul trecut, o hotărâre nefavorabilă Poloniei, când a decis că legea privind Curtea Supremă, implementată de partidul de la putere Lege și Jusțiție, încalcă legislația europeană și principiul inamovibilității judecătorilor. Freedom House consideră că, în prezent, Ungaria nu mai este o democrație, ci primul regim „hibrid” sau cvasi-autoritar al UE. Polonia este catalogată drept o "democrație semi-consolidată" de același Fredom House. „Consiliul European a încălcat statul de drept” În mod normal, mecanismul condiționalității pe statul de drept ar fi trebuit să fie implementat începând cu 1 ianuarie 2021, odată cu bugetul UE. Câteva amendamente introduse de Consiliul European, pe 11 decembrie trădează însă ce au obținut, la schimb, liderii politici ai Ungariei…

Academia Tehnică Militară „Ferdinand I”, instituție de învățământ superior subordonată Ministerului Apărării Naționale, a creat o aplicație în valoare de 543.750 lei, care ar ajuta la gestionarea pandemiei COVID-19. Numai că instituția care ar fi trebuit să o folosească, Ministerul Sănătății, susține că nu știe nimic despre ea și că folosește deja o aplicație asemănătoare. Poziția Ministerului Sănătății este contradictorie, întrucât acest proiect de cercetare a fost finanțat de Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior a Cercetării Dezvoltării și Inovarii (UEFISCDI), în primăvara acestui an, cu precizarea expresă la acel moment că își asumă poziția de instituție responsabilă a proiectului. Mai exact, acest proiect de cercetare a primit bani publici cu condiția ca el să fie folosit de Ministerul Sănătății. În schimb, într-un răspuns la solicitarea mea, Academia Tehnică Militară susține că prezentarea proiectului a avut déjà loc, pe data de 18 noiembrie 2020, în fața responsabililor din Ministerului Sănătății și ‘’urmează ca beneficiarul să hotărască în ce mod va

fi operaționalizată aplicația’’. Nu este prima dată când un produs de cercetare din bani publici, dedicat gestionarii pandemiei COVID-19, riscă să rămână nefolosit din cauza lipsei de coordonări dintre Ministerul Sănătății și instituțiile care au realizat aceste produse. O altă aplicație de mobil pentru detectarea și alertarea contacților în cazurile de Covid-19 e ținută la sertar, deși a fost plătită și ea din bani publici. Cum funcționează ScutCovid Ideea proiectului a apărut ca răspuns la apelul inițiat de UEFISCDI, prin competiția Soluții - 2020 - 2 - Dezvoltarea de tehnologii și sisteme de diagnostic local și la distanță eficiente al infectării cu virusul SARS-CoV-2. Aplicația are două componente: o aplicație variantă web cât și mobil și, o a doua componentă, o aplicație  de configurare (a întrebărilor), transmitere de mesaje personalizate utilizatorilor și de analiză a datelor colectate pentru utilizatorii care și-au dat consimțământul conform normelor GDPR. ‘’Prin aplicația web/mobil se realizează auto-evaluarea simptomatologiei și a factorilor de risc ai fiecărui…

foto pagina de Facebook a Ambasadei USA

Pozițiile publice ale ambasadorului american, Adrian Zuckerman, au devenit din ce în ce mai contrariante față de valorile democrației liberale, pe care administrațiile americane le folosesc în diplomația de tip soft power. În timp ce Forumul Judecătorilor, cea mai de prestigiu organizație a juedecătorilor din România, a susținut public, chiar acum două zile, că „Ziua Internațională Anticorupție” marchează în România „o realitate tristă”, Ambasada USA găsește potrivit să-l premieze chiar pe fostul șef al Executivului pentru „eforturile axate pe promovarea statului de drept”. Prin gesturile sale pripite și superficiale, Ambasada USA nu face decât să decredibilizeze și mai mult acea facțiune de magistrați reformiști din România, rămasă fără suport politic și care abia mai supraviețuiește. Dacă totul a fost prefect și chiar performant în timpul guvernării Orban, potrivit evaluărilor americane, înseamnă că asociațiile de magistrați români, care au atras semnale de alarmă, în acest an, asupra problemelor din justiție, apărute din cauza ingerințelor politice, au criticat puterea politică fără argumente.

Pe cine să mai creadă cetățeanul simplu din această poveste? Nu numai că a făcut campanie electorală în mod fățiș liberalilor, dar Zuckerman îi legitimează pe liberali pe cea mai sensibilă temă din România: statul de drept. „Ieri, Ambasada Statelor Unite ale Americii l-a premiat onorific pe fostul premier Ludovic Orban pentru „eforturile axate pe promovarea democrației, statului de drept și pe combaterea traficului de persoane”, scrie pe pagina de facebook a Ambasadei USA în România. Despre Ludovic Orban se pot spune multe, de la faptul că, în plan extern, nu a avut poziții retrograde asemănătoare lui Liviu Dragnea, nu a promovat la nivel de discurs politic cauze naționaliste toxice sau euro-atlantice sceptice, dar, totuși, cum să-l premiezi pe Orban pentru că ar fi promovat statul de drept în România? Ce merite deosebite a avut Guvernarea Orban pe această temă? Puterea executivă și majoritatea legislativă au desconsiderat apelurile magistraților Magistrații se plâng, pe bună dreptate, că Secția Specială pentru investigarea…