Întâmplarea face să-mi încep activitatea jurnalistică, pe site-ul propriu, de Ziua Națională, zi în care se discută despre patriotism.  Probabil mulți dintre noi am încercat să înțelegem acest sentiment, mai ales că istoria noastră recentă, naționalist-comunistă, a plusat pe retorica patriotardă. Patriotismul, așa cum îl vedeam manifestat în spațiul public, era ca o prăjitură pe care nu o doream, dar care îmi era îndesată pe gât, cu argumentul prefabricat că e bună.  Un discurs exagerat-pompos și, de foarte mult ori, fals, de a exhiba niște sentimente referitoare la țară, care a dus, în timp, la o reacție de respingere a generațiilor tinere educate în spiritul liberal-democratic. Cei care obișnuiesc să îngroașă discursul patriotard nu știu, de fapt, să rostească melodia naturaleții, pentru că, populismul, în materie de sentimente, înseamnă să pretinzi, într-un mod demonstrativ, că simți mai mult decât simți în realitate. Și de ce ai face asta?  De fiecare dată când am fost întrebată, de-a lungul timpului - crezi

în patriotism, există, în mod natural, acest sentiment? – răspunsul meu a fost categoric nu, ca reacție de respingere la acest val de populism vulgar și ostentativ care mi-a asfixiat tinerețea.  Totuși, trebuie să recunosc că m-a intrigat această trăire și am vrut să-o înțeleg, mai ales că, în experiența cu cetățenii străini, de pildă, cu americanii– directă sau în filme - am observat că există și o formă de manifestare autentică a acestui sentiment.  Ce ar putea să însemne patriotismul? Apelul la istoria națională și la anumiți lideri politici din trecut care au avut un rol în formarea României Mari, așa cum se obișnuiește la noi de Ziua Națională? Deși mulți consideră că acest ar fi răspunsul, pe mine nici acesta nu mă convinge.  Faptul că trebuie să-ți cunoști istoria țării este, mai degrabă, o obligație sau o formă de civilizație, dar nu este o formă de manifestare directă a dragostei. Da, poți respecta sau te poate inspira un…